Interviu Prof. Maria Elena Panaitopol
(acordat Editurii Atelier Didactic a Casei Corpului Didactic - Bucureşti)
Doamna Maria Elena Panaitopol este profesor de matematică la Colegiul Naţional Mihai Viteazul, Bucureşti, însă numele domniei sale este legat de o serie întreagă de alte şcoli cu tradiţie din Bucureşti (şef al catedrei de matematică la Colegiul Naţional Spiru Haret, loc unde şi-a exercitat profesiunea cea mai îndelungată perioadă, profesor la Colegiul Naţional de Informatică Tudor Vianu, Colegiul Naţional Grigore Moisil, Colegiul Naţional Iulia Haşdeu, Liceul Internaţional de Informatică etc), fiind mentor al multor generaţii de elevi şi de studenţi ai Facultăţii de Matematică de la Universitatea din Bucureşti, cu multiple preocupări publicistice în domeniu şi cu o dorinţă de a împărtăşi din propria experienţă care face ca şi în prezent să fie legată intrinsec de viaţa şcolii matematice din România.
GV: Doamnă Profesor, alături de soţul dumneavoastră aţi reuşit să transformaţi numele de Panaitopol într-un brand specific domeniului excelenţei în matematică.
Maria Elena Panaitopol: Este onorant ceea ce afirmi, însă prefer să situez afirmaţia ta în zona hiperbolizării. Aş reformula astfel: soarta a făcut în aşa fel încât în familia noastră am fost trei – Laurenţiu, eu şi matematica. Acest trinom a fost construit pe baza respectului reciproc şi pe multă muncă. Iar atunci când munca este făcută cu plăcere şi când este însoţită de rezultate, poţi privi în urmă cu satisfacţie. Relaţia noastră cu matematica a implicat tratarea egalităţii ca pe o identitate.
GV: Spuneţi că priviţi în urmă, dar proiectele în care sunteţi implicată îmi confirmă faptul că sunteţi departe de un bilanţ de carieră. Şi aducând în discuţie prezentul, este momentul să amintim că în data de 12 noiembrie 2016, la Colegiul Naţional Spiru Haret se va organiza a IX-a ediţie a Concursului Naţional de Matematică “Laurenţiu Panaitopol”, ocazie cu care elevilor din întreaga ţară li se asigură un cadru competiţional deja cu tradiţie. Este greu în zilele de astăzi să ţii în viaţă o astfel de iniţiativă?
Maria Elena Panaitopol: Faptul că am ajuns la acest număr de ediţii ar putea constitui un argument privind faptul că nu a fost greu. Însă am emoţii în fiecare an cu privire la posibilitatea de a continua tradiţia acestui concurs. Dacă în demersurile de organizare şi desfăşurare aş fi fost singură, cu siguranţă că mi-ar fi fost imposibil să organizez. Însă cheia unei reuşite este echipa. Iar această echipă a crescut de la an la an, atât ca număr cât şi ca nivel de parteneri. La început proiectul s-a aglutinat pe iniţiativa directorului Colegiului Naţional Spiru Haret, la a cărei punere în practică ai contribuit şi tu, atunci în calitate de inspector de matematică. La stadiul de scriere a proiectului, Filiala Bucureşti a Societăţii de Matematică din România precum şi Institutul de Matematică al Academiei Române au reprezentat pilonii principali prin care am putut înainta către minister o solicitare fundamentată pentru includerea competiţiei în calendarul naţional al concursurilor pentru elevi. La acest moment, în afară de partenerii nominalizaţi anterior, trebuie să mulţumesc inspectoratelor şcolare, celor din şcolile care trimit elevi şi profesori, sponsorilor care cresc ca număr şi importanţă e la an la an …
GV: Că a venit vorba, unul dintre sponsori sunteţi dumneavoastră.
Maria Elena Panaitopol: Nu vreau să insist pe acesta aspect.
GV: Totuşi, trebuie să-mi permiteţi să menţionez că premiile în bani pentru fiecare categorie de concurs sunt asigurate de către dumneavoastră, an de an. Şi contribuţia dumenavoastră nu se mărgineşte doar la contextul acestui concurs, inclusiv la premierea elevilor la etapa naţională a Olimpiadei de Matematică oferiţi o bursă unuia dintre copii.
Maria Elena Panaitopol: Este vorba doar de un firesc al lucrurilor. De altfel fiecare dintre cei implicaţi face voluntariat, la fel de important ca şi o contribuţie în bani. Din păcate un întotdeauna se înţelege că organizarea unui concurs pentru elevi, fără perceperea de taxe către aceştia, are la bază voluntariatul şi autofinanţare.
GV: Ce determină un profesor să sprijine acest proiect?
Maria Elena Panaitopol: Pentru majoritatea celor implicaţi este vorba de dedicaţie. Sunt profesori dedicaţi acestei meserii, deci efortul pe care îl face fiecare dintre ei este unul care nu este condiţionat de obţinerea unei recompense. Recompensa în sine este mulţumirea pe care o resimte fiecare în a păstra o tradiţie, aceea a învăţământului matematic. Trebuie să reconosc şi faptul că există printre profesori o serie de foşti elevi sau studenţi ai mei sau ai soţului – unii dintre ei profesori cu multă experienţă în spate - şi care ne-au rămas prieteni. Tuturor trebuie să le mulţumesc.
GV: Ce determină un elev să participe la această competiţie?
Maria Elena Panaitopol: Cred că resorturile care îi imping spre participare au filiere diferite. Însă rămâne ca resort principal cel al plăcerii de rezolva probleme, iar contextele competiţionale au rolul atât de a oferi oportunităţi de evaluare a nivelului de înţelegere a matematicii cât şi de relaţionare cu cei asemenea lor, a celor pasionaţi de matematică. Nu uita că de la an la an, aria de cuprindere a elevilor din ţară s-a mărit, ajungând ca la ediţia precedentă să participe elevi, din peste 10 judeţe ale ţării, iar începând cu această ediţie se va susţine probă de baraj pentru lotul olimpic atât la seniori, cât şi la juniori.
GV: Revenind la profesiune, matematica este o întâmplare sau este împlinirea unui scop de viaţă?
Maria Elena Panaitopol: Aş afirma că matematica este o împlinire. Poate că nu a fost un scop, dar mi-a umplut viaţa, mi-a ocupat tot timpul şi cel mai important este că încă îmi ocupă tot timpul, ceea ce recunosc, îmi face plăcere. Întotdeauna am fost o persoană activă, doresc să rămân aşa.
GV: Dacă aţi fi din nou la momentul la care trebuie să vă alegeţi cariera, pentru ce aţi opta?
Maria Elena Panaitopol: Sincer? Viaţa mea este plină de evenimente fericite care au fost în legătură cu lumea matematicii. Bebe este întâmplarea cea mai fericită datorată matematicii. De ce-aş dori să schimb ceva? Răspunsul este evident: m-ar bucura să existe o buclă a timpului şi să retrăiesc aceeaşi viaţă.
GV: A fi profesor este o provocare, este ca un urcuş în pantă. Ce profesiune credeţi că reprezintă un urcuş şi mai dificil decât cel al meseriei dumneavoastră?
Maria Elena Panaitopol: Orice profesiune implică efort. Contează omul, nu profesiunea. Un om, în orice profesiune, poate avea o abordare laxă sau una prin care să-şi dorească să evolueze. În acest sens nu profesiunea neapărat dă panta, ci respectul omului faţă de profesiunea sa.
GV: Anii de profesorat nu au şters cu totul perioada când aţi fost elev. Ce rol a avut şcoala în propria dumneavoastră devenire? Ce aţi simţit că a lipsit şcolii pe care aţi urmat-o ca elev faţă de ceea ce oferă şcoala de astăzi?
Maria Elena Panaitopol: Înainte de a răspunde vă fac o confesiune: încă mă întâlnesc cu cei din liceu... Şi ştergem praful de pe aminitiri destul de des. Întreabă depre şcoala acelor ani 100 de persoane şi vei primi 100 de răspunsuri. Răspunsul meu este al unei eleve conştiincioase, nu tocilare (!): am învăţat pentru mine, am avut şansa unor buni profesori, unor colegi – ce important este acest lucru – cu aceleaşi scopuri ca şi mine, cu aceeaşi educaţie; sunt – şi oricine trebuie să-şi spună acest lucru – produsul acelei şcoli. Nu doresc impunerea unei imagini idilice asupra învăţământului de pe vremea mea, dar în acel context, şcoala a fost una prin care am evoluat de la stadiul de copil inocent – în raport cu ştiinţa depsre lume – la stadiul de adult responsabil. Ce a lipsit... nici măcar face-book-ul, căci pe atunci alternativa erau bileţelele...
GV: Ce sfat aţi da unui coleg care este la începutul carierei? Dar elevilor dumneavoastră?
Maria Elena Panaitopol: Să fie onest faţă de el însuşi şi ofer şi explicaţia: oricât de bun ai fost ca elev, oricât de bine te-ai pregătiti în facultate, momentul exerciţiului didactic este unul care necesită o paletă întreagă de alte calităţi şi abilităţi. Pentru a nu repeta greşelile lor, este bine să fii atent la cei care au experienţă deja – n-am vrut să zic la cei mai în vârstă – şi să “furi” meserie. Elevilor mei le spun să-şi menţină curiozitatea pe tot parcursul vieţii. A fi curios înseamnă că doreşti răspunsuri. Cel mai important este să ajungi să înveţi să îţi formulezi singur răspunsurile şi acestea, evident, să fie corecte.
GV: Dacă aţi avea puterea de decizie pentru o zi, care ar fi prima decizie pe care aţi lua-o înspre binele educaţiei?
Maria Elena Panaitopol: Mă provoci la un exerciţiu de care m-am ferit toată viaţa. M-am ferit să am aşa mari puteri. Am considerat că locul meu este în clasă, lângă elevi. Cea mai mare responsabilitate pe care am avut-o în decursul carierei a fost cea implicată de calitatea de profesor metodist şi tutore de practică pedagogică. Dar şi în acest context, tot legat de practica matematică m-am ancorat. Şi, iată, am găsit totuşi o măsură, cred eu înspre binele educaţiei: aceea de a stimula absolvenţii de facultate – cei mai buni – să-şi întoarcă privirea către educaţia preuniversitară, fie revenind în şcoală în calitate de profesori, fie sprijinind educaţia prin exemplu unor reuşite ale şcolii. Cred că ar trebui să lucrăm mai mult la acest aspect, astfel încât foştii buni elevi, actual oameni împliniţi – deci modele – să fie o prezenţă constantă şi activă în şcolile pe care le-au absolvit.
GV: O posibilă caracterizare a unui bun profesor este cea dată de psihologul american Louis A. Berman: “Un bun profesor este un maestru al simplificării şi un duşman al simplismului.” Care este pentru dumneavoastră o caracterizare a educatorului?
Maria Elena Panaitopol: Nu ştiam definiţia, cel puţin sub această formă, însă consider că cel puţin profesorului de matematică i se potriveşte mânuşă. Aş adăuga la aceasta şi că un bun profesor este un bun comunicator.
GV: Cele mai importante lucruri sunt cele care rămân nespuse uneori. De aceea, vă invit să ne spuneţi ce trebuie spus şi nu am curprins cu întrebările anterioare.
Maria Elena Panaitopol: La acest tur de forţă ce-ar fi putut să-ţi scape? Nu ştiu... Aş reveni să mulţumesc celor care îmi sunt alături şi care fac ca bunele mele intenţii să se transforme în fapte.
GV: Lipsa conflictului nu permite evoluţia. Dacă sunteţi de acord cu această afirmaţie, vă invităm să lăsaţi deoparte conformismul şi să lansaţi o provocare educaţiei. Care ar fi această provocare?
Maria Elena Panaitopol: Nu e o provocare, cel puţin pentru educaţie. Este exprimarea unei speranţe. Mi-aş dori ca timpul să aibă răbdare. Şi cu noi, şi cu cei mai noi...
GV: Mulţumesc foarte mult pentru timpul acordat. Timp care, fiind unul dintre cei mai buni învăţători, va şti să aibă răbdarea cuvenită.
(Fotografiile sunt preluate din https://pressone.ro/2-1-dor/)