Fizician si matematician, participant la revolutia din 1848.

A fost profesor la Universitatea din Bucuresti si membru al Academiei Romane.
A publicat primele lucrari stiintifice romanesti de matematice, fizica si chimie, punand bazele terminologiei noastre in aceste domenii. Este unul dintre principalii initiatori ai Societatii de stiinte fizice care a luat nastere in 1890.

Mare matematician maghiar din Transilvania. A urmat Academia de geniu de la Viena si inca din timpul studiilor a facut o serie de descoperiri insemnate.

Lucrarea lui epocala prin care a creat, independent de matematicianul rus N. I. Lobacevski, geometria neeuclidiana este "Appendix" (1832), aparuta in limba latina ca o completare a manualului intitulat "Tentamen", scris de Bolyai Farkas, tatal sau.

Bolyai a scris si un studiu cu privire la teoria numerelor complexe ("Responsio", 1837). Rezultatele pe care le-a obtinut reprezinta o aprofundare dialectica a problemelor matematicii.

Lucrarile lui Bolyai au pus geometria pe baze noi, deschizandu-i largi perspective. Ele nu au fost insa intelese si apreciate de contemporanii sai.

Matematician român; a fost profesor la Universitatea din Bucuresti si la politehnicile din Timisoara si Bucuresti.

S-a ocupat in special de teoria ecuatiilor integrale si de aplicarea lor la rezolvarea unor probleme din teoria ecuatiilor diferentiale, aducând contributii insemnate in acest domeniu.

A publicat cel dintâi tratat din lume asupra ecuatiilor integrale "Introducere la teoria ecuatiilor integrale" (1911).

Are studii si in domeniul ecuatiilor functionale, al seriilor trigonometrice, fizicii matematice, geometriei, mecanicii, algebrei si istoriei matematicii.

In sprijinul predarii matematicilor in invatamântul superior si mediu, Lalescu a publicat valoroase lucrari cu caracter didactic ("Calculul algebric", 1924; "Tratat de geometrie analitica", 1925).

Fondator al scolii de algebra logicii si teoria algebrica a mecanismelor automate, precum si al studiilor de logica polivalenta si logica nuantata, care au stat la baza realizarii primelor calculatoare românesti; contributii remarcabile la dezvoltarea informaticii in România si la formarea primelor generatii de informaticieni (premiul Computer Pioneer Award al IEEE Computer Society).

Matematician român, profesor la Universitatea din Bucuresti, membru al Academiei Române. Membru al Academiei de Stiinte din Bologna si al Institutului international de filosofie.
A publicat lucrari in domeniile analizei matematice, algebrei, logicii matematice, geometriei, mecanicii.
Deosebit de valoroase sunt contributiile aduse de Grigore Moisil in domeniul teoriei algebrice a mecanismelor automate.
A elaborat metode noi de analiza si sinteza a automatelor finite, precum si o teorie structurala a acestora.
A extins in spatiul cu mai multe dimensiuni derivata areolara a lui Dimitrie Pompeiu si a studiat functiile monogene de o variabila hipercomplexa, cu aplicatii la mecanica.
A introdus algebre numite de el lukasiewicziene trivalente si polivalente si le-a intrebuintat in logica si in studiul circuitelor de comutatie.
Moisil a adus o contributie insemnata la introducerea si folosirea primelor masini electronice de calcul in tara noastra. Lucrari:"La mecanique analytique des systemes continus" (1929), "Logique modale" (1942), "Introducere in algebra" (1954), "Teoria algebrica a mecanismelor automate" (1959), "Circuite cu tranzistori" (2 vol, 1961- 1962).

Matematician român. A fost profesor la universitatile din Iasi, Bucuresti si Cluj. Membru al Academiei Române.

A adus numeroase contributii in domeniul analizei matematice, teoriei functiilor de o variabila complexa, mecanicii rationale s.a. In teza sa de doctorat (Paris, 1905), ramasa celebra, a demonstrat printr-un exemplu existenta functiilor analitice continue pe multimea singularitatilor lor.

A introdus in matematica notiunea de derivata areolara, care a fost mult studiata de elevii sai; de asemenea a introdus notiunea de distanta intre doua multimi si a construit functii reale, neconstante, a caror derivata se anuleaza in orice interval, denumite functii Pompeiu.

Este creatorul scolii matematice de teoria ecuatiilor cu derivate partiale si de mecanica.

Lucrari principale: "Asupra continuitatii functiilor de o variabila complexa" (1905).

Matematician român. A fost profesor la Universitatea si Scoala politehnica din Bucuresti; membru al Academiei Române si al mai multor academii si societati stiintifice straine, doctor honoris causa al Universitatii din Varsovia.

Prin lucrarile sale de geometrie diferentiala, Gheorghe Ţiţeica s-a facut cunoscut lumii stiintifice internationale.
In special s-a ocupat cu studiul retelelor din spatiul cu n dimensiuni, definite printr-o ecuatie a lui Laplace.
A introdus o clasa de suprafete si o clasa de curbe care astazi ii poarta numele. Este unul din creatorii geometriei diferentiale centro-afine.
A fost un mare popularizator al stiintelor. Impreuna cu I. Ionescu, A. Ioachimescu si V. Cristescu a fondat revista "Gazeta matematica", cu G. G. Longinescu publicatia "Natura" pentru raspândirea stiintelor, iar cu Dimitrie Pompeiu a editat revista "Mathematica".
Lucrari: "Geometria diferentiala proiectiva a retelelor" (1924), "Introducere in geometria diferentiala proiectiva a curbelor" (1931).

Matematician roman care a contribuit la dezvoltarea domeniului functiilor periodice, in matematica si electricitate.

Profesor la Univestitatea Politehnica din Bucuresti, incepand din anul 1938 sef al catedrei de geometrie descriptiva si cinematica.

Studii:
Şcoala primară şi liceul la Târgovişte;
Facultatea de Ştiinţe, Secţia Matematici a Universităţii din Bucureşti, 1905.

Activitate socio-profesională :
Profesor suplinitor în învăţământul secundar, la Ploieşti, 1904;
Profesor suplinitor la Liceul „August Treboniu Laurian” din Botoşani;
Profesor titular de matematică la Liceul „Vasile Alecsandri” Galaţi, 1 oct. 1907 - 1 sep. 1919;
Conferenţiar la Universitatea din Cluj, nov. 1919;
Profesor agregat de geometrie analitică şi profesor suplinitor de geometrie descriptivă la Cluj, feb. 1923;
Profesor titular de geometrie descriptivă şi infinetizimală, la Universitatea din Cluj, până la 1 oct. 1938;
Profesor de geometrie la Universitatea din Cluj, 1 oct. 1938 - 11 feb. 1947.

Colaborări la publicaţii:
„Gazeta matematică”, „Revista matematică din Timişoara”, „Buletinul cercului de studii al Şcolii superioare P.T.T.”, „Ştiinţă şi progres, Bolletino di Matematica”.

Afiliere:
membru al Societăţii Române de Ştiinţe;
membru al Gazetei Matematice Bucureşti;
membru titular al Academiei de Ştiinţe din România;
membru al Societăţii de Ştiinţe din Cluj;
membru al Societăţii de Matematică din Franţa;
membru al Circolo Matematico din Palermo;
membru al Deutsche Mathematiker Vereiningung;
membru referent al Mathematical Reviews;
membru referent al Zentralblatt fur Mathematical.

Valeriu Alaci (1884-1955), născut la Cacica-Suceava, licenţiat în matematici la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti (1909), doctor în 1921.

Din acelaşi an este si profesor de analiză matematică.

Din 1993 până în 2006, Titu Andreescu a fost antrenorul lotului olimpic de matematică al Statelor Unite.

“Am fost la IMO 14 ani la rând, până în 2006, când mi-am încheiat mandatul din Advisory Board, forul care guvernează olimpiada internaţională de matematică. Nu mai sunt antrenor principal. I-am predat ştafeta adjunctului meu, Zuming Feng, un bun prieten şi colaborator. Aici ştafeta se predă mai uşor şi de bunăvoie, nu ca în alte părţi...”, spune profesorul. Acum este adjunctul lotului, dar nu s-a oprit doar la elevii americani. El a lansat un proiect, numit AwesomeMath, unde pregăteşte viitorii olimpici de pretutindeni. Anul trecut au intrat în pregătire 135 de tineri, dintre care 8 sunt din Bucureşti, iar anul acesta vor pleca la “şcoala” din SUA peste 30 de elevi din toată România.

Înainte de ’89, datorită rezultatelor deosebite obţinute cu elevii români la olimpiade, Titu Andreescu a lucrat pentru Ministerul Educaţiei (n.r. - pe atunci al Învăţământului), însă la un moment dat i s-au blocat cărările. “Am fost cooptat în comitetul care îl consilia pe ministrul Învăţământului. Acest comitet consultativ avea un număr mic de membri, eu fiind cel mai tânăr. La acea vreme mi s-au recunoscut meritele. La IMO '85 aveam şi un elev, Răzvan Gelca, de la liceul meu, Loga, din Timişoara, pe care l-am îndrumat îndeaproape. Ce credeţi că s-a întâmplat? În seara de dinaintea plecării către Helsinki mi s-a spus că nu mi s-a eliberat paşaportul. O posibilă explicaţie este locul naşterii mamei, New York”, povesteşte profesorul Andreescu. Ţinta lui era să ajungă liderul echipei României, însă “era imposibil, pentru că liderul, care era întotdeauna el (şi niciodată ea) a fost un cadru universitar din Bucureşti. Iar eu nu eram nici cadru universitar şi nici din Bucureşti. Din păcate, această politică continuă, iar România a ajuns o mediocră echipă în IMO: anul trecut pe locurile 17-18, la egalitate cu Peru!”

Acesta este şi motivul pentru care a plecat din România. “De ce USA? Ei bine, mama s-a născut acolo. Bunicii emigraseră la începutul secolului trecut, iar în Primul Război Mondial, bunica şi mama s-au repatriat. Mama a trăit în România până am emigrat împreună (îşi păstrase cetăţenia americană). Am ajuns pe pământul făgăduinţei în 1990. Să ştiţi că pentru mine chiar a fost aşa. La numai câteva luni predam la una dintre primele zece şcoli din America: Illinois Mathematics and Science Academy, care concentra elevi de liceu excepţionali”, povesteşte Titu Andreescu. La olimpiada internaţională a obţinut imediat rezultate bune. “Şeful meu de la şcoală mă recomandase - fără să-i fi cerut! - ca să antrenez echipa USA din 1993. Directorul de atunci al competiţiilor americane de matematică l-a ascultat! (Aşa ar trebui să se întâmple şi în România...) Primul câştigător, Steve Wang, în 1994. Am obţinut punctaj maxim, pe echipe, la IMO din Hong Kong. După succesele echipei USA, ziariştii americani m-au numit «Bela Karoly al matematicii». Şi când avem echipa mai slabă, fără experienţă, ne clasam pe locurile fruntaşe”, spune profesorul. În comparaţie cu elevii români, Titu Andreescu crede că elevii americani “nu sunt mai deştepţi, ci mai organizaţi. Românii sunt poate mai creativi, dar americanii mai disciplinaţi şi mai muncitori.” “Să ştiţi că olimpicii de matematică de aici sunt «well-rounded», adică multilaterali. Sunt buni şi la ştiinţe, cântă - chiar foarte bine - la un instrument, chiar şi scriu bine. Nu frumos, ci bine”, precizează profesorul din SUA.

Născut la Ploieşti în 15 aprilie 1886, unde urmează cursul primar şi liceul. Profesorul N. Abramescu se lăuda cu faptul de a-l fi avut ca elev (în ultima clasă de liceu).

Este trimis la Paris (Sorbona), unde obţine licenţa în matematici. Tot acolo îşi ia doctoratul (7 apr. 1916) cu teza : “Sur les polynômes généralisant les polynômes de Legendre et d’Hermite et sur le calcul approché des integrals multiples”. Maestrul său preferat era Paul Appel.

Revenit în ţară este numit profesor agregat la Catedra de Teoria funcţiilor a Universităţii din Cluj (1919). Aici se implică cu trup şi suflet în munca de organizare a învăţământului matematic românesc, fiind şi unul dintre mentorii revistei “Mathematica”.

Între 1927-28 ocupă funcţia de decan al Facultăţii de Ştiinţe din Cluj, iar în 1930 este numit profesor titular de algebră superioară şi teoria numerelor la Universitatea Bucureşti (succedându-l pe Traian Lalescu). Aici îşi găseşte sfârşitul tragic (6 apr. 1938), la nici 52 de ani.

Preocupările sale privind Funcţiile generalizatoare ale claselor de polinoame, Ecuaţiile diferenţiale liniare, Analiza funcţională şi Seriile trigonometrice s-au concretizat în cca 60 de lucrări din domeniul algebrei şi teoriei funcţiilor.

Menţionăm de asemenea şi cursul “Secţiuni de calcul diferenţial”(1927).

Născut la 28 aprilie 1882 în localitatea Adam (fostul judeţ Tutova), urmează şcoala primară şi liceul la Bârlad.

Între 1902-1905 urmează Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti (secţia matematici), la absolvirea căreia îşi ia licenţa şi funcţionează în învăţământul secundar (1905-1909).

Din 1910 (până în 1914) urmează matematicile la Sorbona (cu prof. E. Picard). Revenit în ţară (din cauza izbucnirii războiului), se reangajează ca profesor de liceu (până în 1919), apoi este numit conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti (secţia matematici).

În 16 iunie 1922 îşi ia doctoratul în matematici, cu teza: “O clasă generală de polinoame trigonometrice şi aproximaţiunea cu care ele reprezintă o funcţiune continuă” iar din 1923 este numit profesor titular definitiv la Catedra de algebră superioară a Universităţii clujene, unde funcţionează până la pensionare (1 sept. 1947). Pentru perioade scurte a fost decan al Facultăţii de Ştiinţe din Cluj (1930-31) precum şi în “refugiul” facultăţii la Timişoara.

La sfârşitul anului 1950 este rechemat la Facultatea de Matematică şi Fizică a Universităţii “V. Babeş”.

Cu data de 1 oct. 1955 este numit profesor la Institutul Politehnic din Cluj, unde funcţioneză până în luna august 1962. În semn de apreciere (tardivă) i se conferă titlul de “Om de ştiinţă emerit” (1 ian. 1963), ca un an mai târziu (30 mai 1964) să treacă la cele veşnice.

Excelent profesor, potolit dar devotat, prelegerile şi conferinţele sale erau deosebit de căutate.

Theodor Angheluţă are contribuţii de seamă în domeniul teoriei funcţiilor, al ecuaţiilor diferenţiale şi integrale, al ecuaţiilor funcţionale şi algebrice. Un tip de ecuaţii funcţionale îi poartă numele: “Ecuaţii funcţionale Angheluţă”.

Matematician strălucit, membru al Academiei Române (lucrări ştiinţifice: „Sur les surfaces de Cech”, „Sur le contact d´une surface et d´une quadrique”)

Ion Barbu este pseudonimul matematicianului Dan Barbilian (n. 18 martie 1895 la Câmpulung-Muscel, d. 11 august 1961 la Bucureşti).

Este pseudonimul sub care a devenit cunoscut ca unul dintre cei mai importanţi poeţi români din secolul trecut, „dacă nu cumva cel mai mare”, scrie Alexandru Ciorănescu în volumul său publicat în 1981 la Twayne Publishers şi tradus în limba română în 1996). Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care şi-a latinizat numele iniţial Barbu) şi Smaranda, născută Şoiculescu.

Matematicianul

Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile contribuţii în revista Gazeta matematică. Tot în acest timp, Barbilian îşi dezvoltă şi pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care îşi satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial.

Cariera matematică continuă cu susţinerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la diferite conferinţe internaţionale de matematică. În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Publică diferite articole în reviste matematice. De deosebită importanţă sunt două dintre contribuţiile lui: o scurtă lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a Fysiky (1934-1935), unde defineşte o procedură de metrizare care va fi numită de Leopold Blumenthal „spaţii Barbilian”, şi două lucrări în Jber. Deutsch. Math. Verein., apărute în 1940 şi respectiv în 1941, intitulate Zur Axiomatik der Projectiven ebenen Ringgeometrien, şi care au inspirat o direcţie de cercetare în geometria inelelor, direcţie asociată azi în literatura de specialitate cu numele său, al lui Hjelmslev şi al lui Klingenberg.

Teoria spaţiilor Barbilian a fost amplu dezvoltată în patru lucrări:

Asupra unui principiu de metrizare, Stud.Cercet. Mat. 10 (1959), 68-116, Fundamentele metricilor abstracte ale lui Poincaré şi Carathéodory ca aplicaţie a unui principiu general de metrizare (lucrare prezentată la Institutul de matematică în data de 4 iunie 1959), apărut în Studii şi cercetări matematice, vol. 10 (1959), 273-306; J-metricile naturale finsleriene, apărută în aceeaşi revistă în vol. 11 (1960), 7-44; J-metricile naturale finsleriene şi funcţia de reprezentare a lui Riemann,lucrare scrisă împreună cu Nicolae Radu şi apărută postum, publicată tot în Studii şi cercetări matematice, vol. 12 (1962), 21-36.
Ultima lucrare a fost depusă la redacţie de Nicolae Radu pe 20 octombrie 1961; Barbilian se stinsese pe 11 august, în acelaşi an. Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian constă în reexaminarea modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model generează în mod natural o distanţă care poate fi reprezentată ca oscilaţie logaritmică.

Contribuţia lui Dan Barbilian a fost de a analiza cât de generală e această procedură de a construi o distanţă şi de a stabili o teorie a spaţiilor metrice dotate cu această distanţă. În lucrarea din 1934, a definit o metrică în interiorul unei regiuni planare oarecare, generalizând astfel ideea modelului Poincaré, care este definit doar în interiorul discului unitate. Cu acea metrică, interiorul mulţimii devenea un model de geometrie neeuclidiană. Aceste rezultate au fost citate şi folosite de-a lungul anilor de mulţi matematicieni, între care (menţionaţi în ordinea cronologică a contribuţiilor) Leopold M. Blumenthal, P. J. Kelly, Wladimir G. Boskoff, Alan E. Beardon, F. W. Gehring, K. Hag, Peter A. Hasto, Zair Ibragimov, H. Linden, P. Sousa, S. Ponnusamy, S. A. Sahoo, M. G. Ciucă, Bogdan Suceavă.

Gheorghe Călugăreanu s-a născut la Iaşi, în ziua de 16 iulie 1902, a urmat şcoala primară la Bucureşti între anii 1909 şi 1913, apoi liceul “Gh. Lazăr” din Bucureşti, în perioada 1913-1921.

Între anii 1921 şi 1924 a frecventat cursurile Secţiei de matematică şi fizică a Facultăţii de Ştiinţe de la Universitatea “Regele Ferdinand I” din Cluj (în prezent Universitatea “Babeş-Bolyai”). Tatăl său, eminent naturalist, într-o perioadă a fost rectorul acestei universităţi.

În 1926 a plecat la Paris, ca bursier al statului, unde a avut posibilitatea să urmărească cursurile unora dintre cei mai mari matematicieni ai epocii. În acelaşi an a primit certificatul de licenţă în ştiinţe la Universitatea din Paris, iar în 1928 a obţinut titlul de dorctor în ştiinţe matematice după ce a susţinut cu mult succes teza “Sur les fonctions polygènes d’une variable complexe”.

După reîntoarcerea în ţară, întreaga sa activitate este legată de universitatea clujeană, Astfel, aici el a funcţionat ca asistent (1930-1934), conferenţiar (1934-1942) şi, din 1942, profesor titular. În anul 1963 a devenit membru titular al Academiei Române.

G. Călugăreanu şi-a pus cu deosebită dăruire talentul şi puterea se muncă în slujba dezvoltării învăţământului şi ştiinţei din ţara noastră. Prin activitatea sa intensă, susţinută de calităţile remarcabile de dascăl şi savant, el a devenit unul dintre cei mai preţuiţi profesori ai universităţii clujene. În calitate de decan al Facultăţii de matematică şi fizică (1953-1957) şi ca şef al Catedrei de teoria funcţiilor, G. Călugăreanu şi-a adus o contribuţie importantă la organizarea învăţământului matematic.

Opera ştiinţifică a lui Gheorghe Călugăreanu este axată pe studiul unor probleme fundamentale de teoria funcţiilor de o variabilă complexă, geometrie, algebră şi topologie.

Primele sale lucrări, inclusiv teza de doctorat, sunt contribuţii originale valoroase în teoria funcţiilor de o variabilă complexă şi îl pun în poziţia de demn continuator al lui Dimitrie Pompeiu. Alte rezultate remarcabile sunt în domeniul funcţiilor meromorfe şi al celor univalente, G. Călugăreanu putând fi considerat iniţiatorul şcolii clujene de teoria geometrică a funcţiilor univalente.

Descoperirea invarianţilor de prelungire analitică constituie una dintre contribuţiile cele mai importante ale lui G. Călugăreanu în teoria funcţiilor analitice, iar teoria nodurilor este acel capitol al topologiei care l-a atras în mod deosebit.

Opera sa matematică rămâne un model de construcţie spirituală elevată şi unitară. Unele dintre rezultatele sale s-au dovedit a fi importante nu numai pentru lumea matematică, ci şi pentru cercetări în biologia moleculară sau mecanica fluidelor. Prin tot ce a înfăptuit G. Călugăreanu se înscrie în galeria celor mai distinşi reprezentanţi ai şcolii româneşti de matematică.

Fecior de invatatori, Nicolae Cioranescu s-a nascut in Bucuresti la 28 martie 1903. Vrednicul institutor, tatal matematicianului, a fost intemeietorul primei scoli de surdo-muti din Romania.

Viitorul matematician a urmat scoala primara in satul Moroeni. Clasa a I-a de liceu a urmat-o la liceul „Manastirea Dealu”, clasele II –VII la „Mihai Viteazu” iar clasa a VII-a la liceul „Spiru Haret” din Bucuresti. Dupa bacalaureat s-a inscris la Universitatea din Bucuresti unde si-a luat licenta in matematici in anul 1925 si licenta in stiinte fizico-chimice in acelasi an. In urma staruintelor lui Gh. Titeica pleaca la Paris si-si ia din nou licenta in stiinte la Sorbona, cu certificate privind calculul diferential si integral, analiza superioara si mecanica rationala. In ianuarie 1929 trece si doctoratul in matematici tot la Sorbona.

Se intoarce in tara si este numit conferentiar la matematici generale pentru anul preparator, la scoala Politehnica din Bucuresti unde este titularizat definitiv la 1 mai 1933 si a predat aici pana in 1941. Prin iesirea la pensie a lui Dimitrie Pompeiu, N. Cioranescu este trecut profesor suplinitor la catedra de geometrie analitica, pana in 1943 cand a trecut la catedra de analiza. In 1944 al gasim functionand ca rector al Politehnicii Bucuresti.

In viata de toate zilele Cioranescu a combatut nepregatirea, impostura, perfidia, uscaciunea sufleteasca. Spontan in creatia matematica, a fost tot atat de spontan si in zvarlirea glumei, careia nu i se putea imputa insa nici cea mai mica urma de rautate. A fost un matematician cu multa fantezie stralucitoare si cu umor sanatos, plin de verva muscatoare, care la conferintele profesorilor Politehnicii, nu numai ca descretea fruntile dar se si radea din toata inima.

A scris lucrari de popularizare a stiintei, printre care Astronomia pentru toti, care este un exemplu tipic. A fost membru la „Gazeta matematica” si la „Societatea romana de stiinte”, sectia de matematici si membru al Academiei de stiinte din Romania. A decedat la 2 aprilie 1957.

Opera sa matematica cuprinde peste 120 de memorii, lucrari didactice, monografii si diverse in publicatii straine si din tara.

Mihnea Colţoiu s-a născut în anul 1954 la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Matematică în anul 1979 şi a obţinut titlul de doctor în matematică în anul 1985 cu teza intitulată: "Convexitate în analiza convexă".

Domeniul său de cercetare priveşte pseudoconvexitatea analitică, domeniu care are legături cu topologia algebrică, geometria algebrică, teoria singularităţilor.

Printre rezultatele sale cele mai importante amintesc următoarele:
- Rezolvarea conjecturii lui W. Barth (Nagoya Math.J. 145 (1997, 99-123) problemă deschisă din anul 1970.
- Caracterizarea spaţiilor 1-convexe cu ajutorul funcţiilor de exhaustiune strict plurisubarmonice având şi valoarea minus infinit (Math. Ann., 1985).
- Contraexemplu la problema hiperintersecţiei (Ann. Math., 1977).
- Contraexemplu la principiul Oka-Grauert pe spaţii 1-convexe (Math., Ann., 1998).
- Studiul omologiei spaţiilor Stein, omologiei relative a perechilor Runge (J. Reine Ang. Math., 1986).
- Rezultate privind tipul de convexitate al complementarelor de mulţimi analitice în spaţii Stein.

În anul 1979 Mihnea Colţoiu a fost încadrat cercetător ştiinţific la Institutul de Matematică al Academiei Române, în prezent fiind (din anul 1993) cercetător ştiinţific principal gr.I. Din anul 1992 este şeful colectivului de analiză complexă şi teoria potenţialului la acelaşi institut. A fost invitat la diverse universităţi din străinătate: Wuppertal, Roma (La Sapienza), Berlin (Humboldt), Lille, Parma. Între anii 1992 şi 2003 s-a deplasat de mai multe ori în cadrul bursei Humboldt şi a bursei DFG la universităţile din Wuppertal şi Berlin. În anul 2005 a avut bursa Max Plank Inst. For Mathmatics (Bonn). În anul 1987 a primit premiul Simion Stoilow al Academiei Române.

Mihnea Colţoiu a dezvoltat teoria pseudoconvexităţii în România, iar lucrările sale sunt citate de numeroşi matematicieni români şi străini.

Anton Davidoglu (n. 30 iunie 1876 — d. 27 mai 1958, Bucureşti), matematician. A fost iniţiatorul cercetărilor româneşti în domeniul ecuaţiilor diferenţiale ordinare sau cu derivate parţiale.

A contribuit şi la dezvoltarea analizei matematice şi a ecuaţiilor diferenţiale. Contribuţiile sale sunt menţionate în lucrările unor prestigioşi matematicieni, precum Emile Picard, G. Mignoli, J. Mikusinski.

Licenţa în matematici a primit-o de la Şcoala normală superioară din Paris în anul 1897, iar lucrarea susţinută la absolvire s-a numit Sur l'equation des vibrations transversales des verges elastique (Sorbona, 1900). Lucrarea a fost citată de A. H. Love în lucrarea Mathematical theory of Elasticity (Cambridge, 1934).

În anul 1902 a fost profesor agregat, iar între anii 1905-1941, profesor titular la catedra de calcul diferenţial şi integral a Facultăţii de ştiinţe din cadrul Universităţii din Bucureşti. În anul 1913 a fost rector al Academiei de înalte studii comerciale şi industrie din Bucureşti.

Lucrări:
Curs de analiza infinitezimală (1931)
Curs de teoria asigurărilor (1935)

Articole:
Sur les zeros des integrales reeles des equations lineaires du troisieme ordre (1900)
Sur le nombre de racines communes a plusieurs equations (1901)
Sur une equation des mouvements turbulents (1935)

Constantin Drâmbă (n. 19 iulie 1907, Borşani, Coţofăneşti - d. 10 februarie 1997, Bucureşti) matematician, astronom, membru corespondent al Academiei Române (1963), membru al Academiei Române (1990).

A studiat singularităţile reale şi imaginare ale celor 3 corpuri, rotaţia Pământului, timpul astronomic.

Născut într-o familie de învăţători, Constantin a fost fiul cel mai mare din cei şase fraţi ai familiei Drâmbă. Între anii 1914-1918 urmează şcoala primară în comuna natală, iar apoi urmează cursurile Liceului Vasile Alecsandri din Galaţi, pe care îl absolvă în anul 1926. Între 1926-1929 urmează cursurile Facultăţii de Ştiinţe din cadrul Universităţii Bucureşti, secţia de matematică. Aici va avea ca dascăli personalităţi marcante ale ştiinţei româneşti, precum: Gheorghe Ţiţeica, David Emmanuel, Traian Lalescu, Nicolae Coculescu (a fost unul din mentorii lui Constantin Drâmbă, acordându-i acestuia tot sprijinul şi încrederea sa).

Începând cu 1 martie 1928 activează ca observator-calculator în cadrul Observatorului Astronomic din Bucureşti, fondat şi condus de profesorul său Nicolae Coculescu, iar mai apoi după terminarea studiilor (1929) ca astronom adjunct. În această perioadă a participat la diverse lucrări cu ajutorul lunetei meridiane şi ecuatoriale, sub conducerea profesorului Gheorghe Demetrescu.

După câţiva ani de la angajarea în cadrul Observatorului pleacă în Franţa pentru a urma un doctorat în astronomie, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe din Paris. Între anii 1934 - 1936 Constantin Drâmbă pregăteşte împreună cu Jean Chazy (1882 - 1955) teza de doctorat cu titlul Sur les singularités réelles et imaginaires dans le problèmes de trois corps, iar în 5 martie 1940 o susţine în faţa comisiei formate din Ernest Esclangon, Jean Chazy şi Armand Lambert. La 1 noiembrie, după ce a susţinut teza de doctorat, este avansat ca astronom titular.

Se reîntoarce în ţară şi continuă studiile de mecanică cerească, astronomie şi matematică, activând ca profesor, la Universitatea din Bucureşti şi Institutul de Petrol, Gaze şi Geologie, Institutul Politehnic Bucureşti (1943 - 1948), Institutul de geologie şi tehinică minieră din Bucureşti (1949 - 1952). În cadrul Universităţii Bucureşti a parcurs toate gradele didactice, ajungând până la cel de şef al catedrei de mecanică şi astronomie, din cadrul departamentului de astronomie. În anul 1958 publică un curs pentru studenţii săi întitulat Lecţii de ecuaţii diferenţiale.

În anul 1951 Observatorul Astronomic trece în subordinea Academiei Române, iar Constantin Drâmbă este numit şeful secţiei de Astronomie. În această calitate, între anii 1953 - 1957 a coordonat colaborarea internaţională a observatorului pentru obţinerea unui sistem de referinţă prin intermediul stelelor slabe. Tototdată a organizat serviciul orar al Obseravtorului, coordonând şi colaborarea cu serviciul Internaţional al Orei din Paris.

În anul 1958 publică la Editura Tehnică principala sa lucrare Elemente de mecanică cerească. În această lucrare Constantin Drâmbă a abordat şi una din principalele subiecte de actualitate în acele timpuri, sateliţii artificiali. Problematica lansării sateliţilor artificiali, axa de rotaţie terestră, poziţiile polului de inerţie terestru sunt aspecte studiate de Constantin Drâmbă, majoritatea tezelor de doctorate conduse de acesta fiind orintate pe aceste subiecte.

În anul 1963 este numit directorul Observatorului, ocupând această funcţie până în anul 1977, an în care se pensionează şi părăseşte conducerea Observatorului.

În 10 februarie 1997 se stinge din viaţă, fiind înmormântat la cimitirul Bellu.

David Emmanuel (n. 31 ianuarie 1854, Bucureşti - d. 4 februarie 1941, Bucureşti) a fost matematician evreu român. Este considerat drept întemeietor al şcolii matematice moderne în ţara noastră. A fost membru al Academiei Române

În anul 1879 îşi ia doctoratul la Sorbona cu teza "Etude des intégrales abéliennes de troisième espace", devenind astfel al doilea român doctor în matematici la Sorbona (primul fiind Spiru Haret).

A fost preşedintele primului congres de matematică desfaşurat la noi în ţară. Sedinţa de deschidere a Congresului a avut loc în Aula Magna a Universităţii din Cluj, la data de 9 mai 1929.

Biroul Congresului l-a avut ca preşedinte de onoare pe profesorul David Emmanuel, preşedinţi: Gheorghe Ţiţeica, Dimitrie Pompeiu şi I. Ionescu, iar secretar general, P. Sergescu. Lucrările s-au desfăşurat pe patru secţiuni: Algebră şi Analiză (prezidată de S. Stoilow şi Const. Popoviciu), Geometrie (prezidată de S. Sanielevici), Matematici aplicate (prezidată de Em. Filipescu, Th. Angheluţă şi A. Maior), Istoria şi didactica matematicii (prezidată de G. Bratu, G. Iuga şi O. Onicescu).

În 1882, David Emmanuel a devenit profesor de algebră superioară şi de teoria funcţiilor la facultatea de Ştiinşa a Universităţii din Bucureşti. Aici, în 1888, a ţinut primele cursuri de teoria grupurilor şi de teoria lui Galois. Printre studenţii săi se numără Gheorghe Ţiţeica, Traian Lalescu şi Simion Stoilow.

David Emmanuel a avut un rol important în introducerea în România a studiului matematicilor moderne şi în abordarea riguroasă a acestora.

Solomon Marcus (1 martie 1925 - 17 martie 2016) a fost matematician român, membru titular al Academiei Române din anul 2001. Este unul dintre cei mai polivalenți intelectuali români din secolul trecut și începutul acestui secol. A abordat subiecte de semiotica, filosofie sau de istoria științei sau a educației, precum și de lingvistică sau poetică. Însă domeniile sale principale de cercetare au fost analiza matematică si lingvistica computațională.

Născut într-o familie de evrei din Bacău, a fost obligat să trăiască sub diferitele dictaturi ce s-au perindat prin România, apoi sub asediul celui de-al doilea război mondial. Face liceul în Bacău și trece examenul de bacalaureat primul din 156 de concurenți. Vine la București să urmeze cursurile facultății de limba română, dar alege sa urmeze cursurile facultății de matematică. În perioada studenției a continuat meditațiile: „Erau ani de sărăcie și trebuia să mă întrețin. Eram mereu înfometat! Până la vârsta de 20 de ani, eu n-am avut niciodată hainele mele. Le purtam pe cele rămase de la frații mei mai mari.”

După terminarea facultății se dedică învățământului universitar trecând rând pe rând toate treptele didactice, de la asistent universitar până la profesor universitar, titlu dobândit în anul 1966 la Facultatea de Matematică a Universității din București. Din anul 1956 este doctor în matematică, avându-l profesor îndrumător pe marele matematician Miron Nicolescu (cu care publică împreună mai multe lucrări științifice, printre care si foarte cunoscutul manual universitar de Analiză matematică reală apărut în mai multe ediții - manualul îl are drept coautor și pe Nicolae Dinculeanu, un alt mare matematician român).

Începând cu anii '60, se va dedica lingvisticii matematice computaționale (este considerat unul dintre fondatorii acestei discipline). In acest domeniul beneficiază de sprijinul lingvistului A. Rosetti, dar și de ajutorul matematicianului Grigore C. Moisil. La începutul anilor 1970 va participa activ la Cercul de lingvistică de la Facultatea de filologie a Universității din București, împreună cu profesorii Edmond Nicolau și Sorin Stati cu care editează o Introducere în lingvistica matematică, printre singurele lucrări de acea factură din acele vremuri. Predă concomitent la facultățile de matematică si filologie, dar este și cercetător la Institutul de Matematică al Academiei Române.

Domeniile predilecte ale distinsului profesor (conform cu propriile mărturisiri) au fost analiza matematică, topologia, teoria măsurii, informatica teoretică, lingvistica matematică si teoria gramaticilor dependente de context, semiotica, antropologia culturală, teoria literaturii si poetica (matematică), dar și istoria și filosofia științei sau biologia. Marile enciclopedii de autoritate în lingvistica matematică, semnalează gramaticile contextuale care îi poartă numele (Marcus Contextual Grammars). Este singurul matematician român care a colaborat cu cunoscutul matematician maghiar Paul Erdos (are numărul Erdos egal cu unu).

„Contribuţiile lui Solomon Marcus la dezvoltarea ştiinţei româneşti au fost recunoscute nu numai prin elogiile primite de la confraţii din ţară şi din străinătate, precum şi de la studenţii săi, ci şi prin numeroasele şi prestigioasele distincţii care i-au fost acordate, dintre care amintim numai Ordinul Naţional 'Serviciul Credincios' în grad de Comandor, Ordinul Naţional 'Serviciul Credincios' în grad de Mare Ofiţer şi Ordinul Naţional 'Steaua României' în grad de Cavaler.", spune Aurel Vainer, preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România.

Miron Nicolescu (27.08.1903 - 30.06.1975) a fost un matematician un român și membru al Academiei Române (membru corespondent din 1936 si titular din 1953), precum și al Academiei de Științe din România (membru corespondent din 1935 si titular din 1938).

Miron Nicolescu s-a născut la Giurgiu și a urmat cursurile liceului "Matei Basarab" din București, apoi cursurile Facultății de Matematică a Universității București, pe care a absolvit-o in 1924. După terminarea facultății, pleacă la Paris unde se înscrie la Sorbona și la École Normale Supérieure. În 1928, își susține teza de doctorat cu titlul " Fonctions complexes dans le plan et dans l'espace", sub conducerea lui Paul Montel. Tema tezei de doctorat a fost aleasă sub influența cursului predat de Emil Picard, Funcții analitice de două variabile. Se întoarce în România și predă la Universitatea din Cernăuți, apoi la Universitatea din București. În 1966 este ales președintele Academiei Române, pe care o conduce pâna la deces, iar la Congresul Internațional al Matematicienilor de la Vancouver, din 1974, este ales ales vice-președinte al „International Mathematical Union”.

Fiind elev, acad. prof. Miron Nicolescu (1903-1975) îşi aminteşte că s-a abonat la Gazeta Matematică la îndemnul profesorului său de matematică. Iată ce spunea în acest sens: "Primul contact cu această revistă nu a fost uşor. Mi se părea că nu voi înţelege niciodată nimic. Gheaţa s-a spart numai atunci când am văzut că pot rezolva şi eu o problemă propusă de alţii. A urmat atunci un moment pe care nu-l voi uita niciodată: momentul în care mi-am văzut o notă matematică, tipărită în revistă. A urmat apoi un articol, apoi alte articole. Drumul fusese trasat. De la început am ştiut că nu voi putea urca mai sus în cercetarea adevărurilor matematice decât muncind necontenit." ("Academician profesor Miron Nicolescu" de Solomon Marcus, Gazeta Matematică, nr. 11, 1975). În această notă, profesorul Solomon Marcus îşi aminteşte că profesorul Miron Nicolescu i-a spus odată că "până la proba contrarie, pentru mine orice om este bun şi îi acord încredere".

Miron Nicolescu a reprezentat peste hotarele țării Academia și Matematica românească. Domeniul de predilecție al lui Miron Nicolescu a fost Analiza matematică, în special teoria funcțiilor. În acest domeniu s-a ocupat de funcții armonice (generalizează noțiunea de funcție armonica conjugată), funcții poliarmonice (dedică acestui subiect peste 35 de lucrări), de studiul funcțiilor policalorice (obține un rezultat concomitent cu matematicianul rus A.N. Tihonov - așa numita teoremă Nicolescu - Tihonov). Alte contribuții importante ale profesorului Miron Nicolescu privesc studiul analiticității eliptice, hiperbolice sau parabolice, dar și a funcțiilor convexe sau teoria măsurii (stabilește noi diferențe între măsura Jordan și măsura Lebesgue). Problema analiticității față de un operator diferențial l-a condus la noțiunea de analiticitate a unui element dintr-o algebra normată, cu element unitate, față de un operator din aceasta algebră, nu neapărat continuu. Tratatul de Analiză matematică (în trei volume, Editura Tehnică 1957, 1958, 1960) este o lucrare de înaltă și modernă ținută științifică, cu expunere riguroasă și clară, cu contribuții personale originale. Acest tratat a contribuit la formarea multor cercetători.

Miron Nicolescu nu se încadra în tipul de matematician pe care îl descria în 1933, astfel: “Matematicianul tip se cunoaște mai întâi, dacă ar fi să credem această legendă, după aspectul exterior, care este complet neglijat. De altfel, matematicianul tip este prin excelență un om distrat. Pentru marele public, distracția matematicianului a devenit un fel de măsurătoare a științei lui. Cu cât un matematician este mai distrat, cu atât acest matematician trebuie să fie mai mare. Legea aceasta este atât de puternică, încât mulți matematicieni se pleacă ei, căutând să fie cât mai distrați!” Însa, profesorul Nicolescu era prin excelență antipodul matematicianului tip descris mai sus. El era întotdeauna îmbrăcat elegant, având o fire blajină și cumpătată. Avea un echilibru interior deosebit, radiind bunătate, căldură, generozitate și multă stăpânire de sine. Era atent cu colaboratorii, fiind fericit când putea ajuta pe cineva.

În 1978, Henri Cartan aprecia ca "Miron Nicolescu poate fi mândru de opera sa!", iar A. Hocquenghem spune că: "Viața sa a fost un exemplu de devotament pentru familie, pentru țara sa și pentru știință."

Nicolae Dinculeanu s-a născut la 26 februarie 1925, în județul Dolj si este laureat al premiului "Simion Stoilow" al Academiei în 1964 și Doctor Honoris Causa al Universităților din Craiova (1996) și București (2001).

Urmează cursurile primare în satul natal, apoi termină Liceul Militar din Craiova, iar între 1945 și 1947 urmează Școala de Artilerie de la Pitești. Între anii 1946 și 1950 urmează simultan cursurile Facultății de Electronică a Politehnicii București ale Facultății de Matematică si Fizică a Universității din București. Aici, la Facultatea de Matematică are ca profesori pe deja consacrații Simion Stoilow, Octav Onicescu, Miron Nicolescu, Grigore Moisil, Gheorghe Vrânceanu, Alexandru Ghika, Dan Barbilian sau C. T. Ionescu-Tulcea. Din propriile declarații, știm însă, că profesorului C. T. Ionescu-Tulcea îi datorează începutul carierei sale în cercetarea matematică. Din 1965 este doctor în matematică sub îndrumarea lui Octav Onicescu. Începe activitatea didactică ca asistent universitar la Institutul de Construcții București, între anii 1951 și 1955. Până in 1976 urcă treptat treptele ierarhiei universitare si ajunge profesor la Universitatea București. În paralel cu activitatea didactică, activează și în cercetare la Institutul de Matematică al Academiei, ocupând chiar funcția de director adjunct. Începând cu anul 1966 predă cursuri special la Universitatea din Ottawa, iar din 1976 se stabilește permanent în Statele Unite, unde predă la Universitatea of Florida, Gainesville, Florida, ca Professor Emeritus Florida University. Este profesor invitat în Belgia (1968), Franța (1970), Germania (1970), SUA (1970, 1971, 1972, 1973, 1975). Din 2003 este membru corespondent al Academiei Române. Este laureat al premiului "Simion Stoilow" al Academiei în 1964 și Doctor Honoris Causa al Universităților din Craiova (1996) și București (2001).

Conform Wikipedia, "contribuțiile sale vizează în analiza matematică: teoria măsurării și integrării, teorema lui Lebesgue, teorema lui Radon-Nikodym, teorema lui Riesz-Kakutani. A stabilit aplicații privind reprezentarea grupurilor compacte și măsura lui Haar pe grupuri compacte. În teza sa de doctorat a tratat spațiile Orlicz ale câmpurilor vectoriale definind măsura vectorială. A demonstrat că orice măsură vectorială Baire fără variație finită este regulată. Împreună cu Ciprian Foiaș a efectuat cercetări în domeniul calculului integral."

Domeniile de cercetare include peste 80 de lucrări științifice, manuale sau monografii din teoria măsurii, procese stocastice, spații de funcții, teoria ergodică. Iată câteva titluri ale lucrărilor sale: "Spații Orlicz de câmpuri de vectori", "Vector Measure", "Integration on Locally Compact Group", "Teoria măsurii și functții reale", "Stochastic Integration in Banach Spaces", "Projections and regularity of abstract processes", "Weak compactness and uniform convergence of operators in spaces of Bochner integrable functions", "Lebesgue spaces for bilinear vector integration theory", "Analiză matematică", în colaborare cu Miron Nicolescu și Solomon Marcus, manual folosit de multe generații de studenți și multe altele.

Octav Onicescu (20.08.1892 - 19.08.1983) a fost un matematician român și membru al Academiei Române. Este considerat fondatorul școlii române de teoria probabilităților și statistică matematică, alături de Gheorghe Mihoc (un alt mare matematician român).

Octav Onicescu s-a născut la Botoșani și a urmat școala primară și cursurile renumitului liceului "August Treboniu Laurian" localitatea natală, când se remarcă prin interesul deosebit pentru matematică și filosofie. Din 1911, urmează cursurile Facultății de Științe a Universității din București, secția de Matematică, urmând în paralel și cursurile Facultății de Litere-Filozofie. În facultate câștigă foarte repede admiraţia multor profesori, în special a marelui profesor de matematică Gheorghe Ţiţeica, cu care va avea o colaborare îndelungată. În afară de Gheorghe Ţiţeica, face studiile de matematică cu Dimitrie Pompeiu si Traian Lalescu, iar cele de filosofie cu P. P. Negulescu si C. Rădulescu-Motru. Termină ambele facultăți cu un an mai devreme, iar din 1913 este profesor de matematici la liceul militar Mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște. Activitatea didactică este întreruptă în 1916 de izbucnirea primului război mondial, la care participă.

Onicescu își va susține doctoratul în anul 1920, în Italia, la Universitatea din Roma cu profesorii Tullio Levi-Civita, Guido Castelnuovo și Vito Volterra, în probleme de geometrie diferențială legate de teoria relativității. Încă din timpul stagiului de doctorat a publicat diverse lucrări în geometria diferenţială, fapt care i-a adus un mare prestigiu în viaţa academică. "A fost primul român ce şi-a trecut doctoratul în matematici la Roma, obţinând titlul de doctor în iunie 1920, în urma susţinerii tezei Sopra gli einsteinieni a gruppi continui di transformazione (Asupra aplicaţiilor einsteiniene cu grupuri continue de transformare), sub îndrumarea directă a lui Levi Civita, creatorul calculului diferenţial absolut. Lucrarea, care din păcate a rămas nepublicată, a avut ca punct de plecare două memorii ale lui Bianchi şi Ricci, în care au studiat varietăţile diferenţiale cu trei dimensiuni ce admiteau grupuri de transformări. Pentru contribuţia sa a primit titlul magna cum laude şi a polarizat felicitările comisiei.", spune lector dr. Iulian Stoleriu, de la Facultatea de Matematică, Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi.

Începând cu 1929, la Universitatea din București, predă mecanică, grupuri continue de transformări, calcul diferențial absolut.

În anul 1930 fondează Şcoala de Statistică, Actuariat şi Calcul în Bucureşti la care este director mai mulți ani. Din anul 1937 este membru corespondent al Academiei Române, apoi devine membru al Academiei Lagrange din Italia, iar ulterior, membru al Uniunii interbalcanice a matematicienilor. Devine secretar general, apoi președinte al Societătii române de științe, fondator și rector al institutului Center of Mechanical Sciences, Udine, Italia, înființat în 1967.

Pe plan internaţional era recunoscut ca un specialist în multe domenii, în special în calculul probabilităţilor, motiv pentru care a fost invitat sa ţină comunicări ştiinţifice la foarte multe conferinţe şi congrese internaţionale. A publicat peste 250 de lucrări.

Octav Onicescu este creatorul noțiunii de lanț probabilistic cu legături complexe, iar în domeniul mecanicii a dezvoltat o mecanică nouă a sistemelor materiale. A dat teoriei probabilităților o noua axiomatizare, cu ajutorul noțiunii de "funcție eveniment" sau "funcție sumă". A introdus conceptul de "lanț probabilistic cu legături complexe" (așa-numitul lanț Onicescu-Mihoc), cea mai importantă contribuție românească în teoria probabilităților. De asemenea, este autorul al unui nou tip de mecanică, "mecanica invariantivă Onicescu", care poate fi aplicată atât pentru sistemele microscopice, cât si în cazul celor macroscopice. "În ceea ce priveşte domeniul matematicilor teoretice, are numeroase lucrări de geometrie diferenţială, analiză matematică, algebră, funcţii reale şi complexe, analiză funcțională şi algebră. În geometria diferenţială, algebră şi analiza funcțională există astăzi formule şi metode care-i poartă numele. Astfel, în geometrie are o formulă ce se ocupă de geodezicele vecine unei geodezice date, în algebră a dat o metodă originală de reducere a sistemelor de ecuaţii, iar în analiza funcţională o noua metodă de reprezentare a funcţionalelor liniare. Teoria funcţiilor de o variabilă complexă îi datorează noţiunea de 'funcţie olotopă', iar în domeniul algebrei a scris în 1948 primul manual de algebră modernă în limba română, în colaborare cu Gh. Galbură", mai spune lector dr. Iulian Stoleriu. Octav Onicescu afirma că știința este o muncă de creație: "Veţi crea, veţi avea; nu veţi crea, nu veţi avea; nu veţi fi!"

Caius Iacob (29 martie 1912 - 6 februarie 1992) a fost un matematician român, membru titular al Academiei Române din 1963.

Caius Iacob s-a născut la Arad, în acele vremuri orașul său natal făcând parte din Imperiul Austro-Ungar. Și-a început studiile liceala la liceul Moise Nicoară din Arad, apoi a terminat liceul la Emanoil Gojdu, din Oradea. În 1928, la 16 ani, susține examenul de bacalaureat și obține cea mai mare medie pe țară. Între 1928 și 1931 urmează cursurile Universității din București, la Facultatea de Științe și devine licențiat în matematică la 19 ani. Continuă studiile post universitare în Franța, iar în 1935 susține teza de doctorat cu titlul "Sur la determination des fonctions harmoniques conjuguees par certaines conditions aux limites. Applications a l’hydrodynamique." sub îndrumarea lui Henri Villat (Université IV Paris - Sorbonne) un mare profesor de mecanică francez. Reîntors în ţară şi-a dedicat viaţa învăţământului superior şi cercetării ştiinţifice, parcurgând treptele universitare, începând cu cea de asistent (din 1935 la Şcoala Politehnică din Timişoara) şi terminând cu cea de profesor la Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti (de unde se pensionează, la limită de vârstă, în 1982). Conform cu site-ul de web al UBB Cluj, "este laureat al prestigiosului „Premiul de mecanică Henri de Parville” pentru 1940 acordat la Academia de Ştiinţe din Paris. La 43 ani (2 iulie 1955) a fost ales membru corespondent al Academiei Române iar la 21 martie 1963 membru titular. A fost preşedintele Secţiei Matematice a Academiei Române începând din martie 1980 şi până la sfârşitul vieţii sale (6 februarie 1992). Prin strădaniile sale se constituie în 1992 Institutul de Matematică aplicată care astăzi îi poartă numele." A activat la Universitatea din Cluj până în 1950, când devine profesor de mecanică la Facultatea de Matematică și Fizică a Universității București. În 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, apoi membru titular în 1963.

Opera sa matematică (113 lucrări științifice și 7 cărți) este dedicată în special mecanicii (fluide compresibile, aerodinamică, mecanica fluidelor, mecanică generală, teoria jeturilor) dar și probleme la limită, funcții armonice sau teoria potențialului și amintim mai jos câteva dintre lucrările sale:

• Mecanica teoretică, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1980
• Introducere matematică în mecanica fluidelor (în franceză Une introduction mathématique a la mécaniques des fluides), apărută în 1952 în Editura Academiei Române și ulterior, în 1959 în Editions Gauthier-Villars, lucrare distinsă în 1955 cu Premiul de Stat
• Conditions d'uniformite ou de multiformite dans le probleme plan de Dirichlet, Mathematica vol. XV, Cluj, 1939
• Asupra soluțiilor cu singularități date ale problemei lui Riemann si Hilbert, Studii si cercet. mat., t. X, nr. 2, 1959, pp.255-272
• On gas jet with a prescribed compressible law, Procedings of the Steklov Institute of Mathematics, 1991, issue 1
• Asupra mișcărilor subsonice, cu circulație ale fluidelor compresibile, Comunicările Acad. R.P.R., sect. mat. fiz., t. III, nr. 3, 1951, pp. 741-746
• The Volterra Problem with prescribed Siugulatitics and some of its Applications to Fluid Mechanics, Fluid Dynamics Transactiones, vol. 6, P.W.N. Warszawa Part, 1972, pp. 317-332
• Curs de matematici superioare, Editura tehnica, București, 1971
• Matematici clasice si moderne (coordonator si coautor), Editura tehnica, București, vol. I (1978), vol. II (1979), vol. III (1981), vol. IV (1982)

Prof. dr. doc. Șt. I. Gheorghiță, sublinia pe site-ul Institutului de Matematică al Academiei că: "cercetările de aerodinamică supersonică au fost inaugurate în România de către Caius Iacob, în 1949, cu teoria aripei unghiulare. A urmat teoria generală a mișcărilor conice în cazul obstacolelor conice aplatizate, de secțiune dată. D-sa a dat, de asemenea, soluția efectivă a problemei puse de Paul Germain pentru cazul obstacolelor conice de mică deschidere, când secțiunea conului printr-un plan normal la viteza neperturbată îndeplinește niște condiții foarte generale (1965)." (Ștefan Gheorghiță, împreună cu I. David, D. Lazăr si E. Soós au fost doctoranzi ai lui Caius Iacob - în conformitate cu site-ul de web Mathematics genealogy Project).

Gheorghe Vrănceanu (30 iunie 1900 - 27 aprilie 1979) a fost un alt mare matematician român, membru al Academiei Române și al Academiei de Științe din România.

S-a născut într-o familie de țărani și face cursurile școlii primare în satul natal, când este remarcat de învățătorul său, la a cărui insistență se mută la liceul din Vaslui unde face matematica cu Nicolae Abramescu. La Universitatea din Iași studiază cu Alexandru și Vera Myller, Victor Vâlcovici, Simion Stoilow, Simion Sanielevici, care îl remarcă și devine preparator universitar încă din timpul facultății la cursul lui Sanielevici. În 1923 este primul român care ajunge la Göttingen. Aici studiază cu marele Hilbert, apoi pleacă la Roma pentru doctorat și unde studiază cu Levi-Civittaș obține doctoratul în 1924 cu teza Sopra una teorema di Weierstrass e le sue applicazioni alla stabilita în care dă o nouă demonstrație a teoremei de descompunere a unei funcții analitice de mai multe variabile și studiază aplicațiile acestei teoreme în mecanică. Președintele comisiei de doctorat a fost marele matematician italian Vito Voltera. Vrănceanu s-a reîntors la Iași în 1926 unde continuă dezvoltarea idelor lui Levi-Civita, iar în acest mod descoperă noțiunea de spațiu neolonom (concept numit astăzi după Vrănceanu). În acelaşi an este numit conferenţiar de algebră superioară la Universitatea din Iaşi. Între 1929 şi 1939 funcţionează ca profesor titular la Universitatea din Cernăuţi. Se mută la Bucureşti în 1939 ca succesor a lui Gheorghe Ţiţeica la Catedra de Geometrie Analitică şi Superioară. Aici desfăşoară o activitate didactică, ştiinţifică şi publicistică prodigioasă până la stingerea sa din viaţă, la 27 aprilie 1979.

Gheorghe Vrănceanu are o operă prodigioasă: peste 300 de articole, memorii, cărți și lucrări publicate în reviste de largă circulație. Tematica abordată este de o foarte mare întindere, acoperind toate ramurile geometriei moderne (spații parțial proiective, spații cu conexiune local euclidiană, geometrie globală, grupuri de mișcări ale spațiilor cu dimensiune afină, spații Riemann cu conexiune constantă, curbura unei varietăți diferențiabile, grupuri Lie, scufundarea spațiilor curbe în spațiul euclidian, subvarietăți pe sferă, grupuri Lie sau geometrizarea sistemelor mecanice).

Contribuțiile sale științifice au fost sintetizate în lucrarea fundamentală intitulată Lecții de geometrie diferențială, în patru volume, tradusă în limbile franceză și germană.

Matematicieni precum T. Y. Thomas, ori K. Yano, A. G. Walker sau K. Nomizu și S. Kobayashi au fost profund influențați de opera matematică a lui Gheorghe Vrănceanu. A conferenţiat în mari centre matematice din lume şi a colaborat cu mari geometrii ai timpului său (E. Cartan, S.S. Chern, M. Morse).

A fost membru al Academiei Peloritană din Messina, membru al Academiei de Ştiinţe din Belgia, membru al Academiei Regale din Liege, iar universităţile din Bologna şi Iaşi i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa.