Un profesor de liceu din România a ajuns pe lista scurtă a nominalizărilor la premiul Global Teacher 2016, un echivalent al Nobelului în învățământ.

Când citești o asemenea știre, imediat vrei să știi mai multe despre acel om. Mai ales în aceste timpuri în care statutul social și respectul acordat profesorilor sunt subminate și de stat, dar și de acei părinți care cred că banii pot cumpăra educație.

Premiul Global Teacher se acordă anual unui singur profesor și are valoarea de un milion de dolari. Competiția a fost lansată în 2014 de Fundația Varkey din Dubai, a miliardarului , și se desfășoară sub patronajul șeicului Mohammed bin Rashid Al-Maktoum, prim-ministru al Emiratelor Arabe Unite.

Românca ajunsă între cei 50 de finaliști, dintr-un total de 8.000 de aspiranți din 128 de țări, este (48 de ani), profesoară de matematică și directorul Colegiului Național "Traian" din Drobeta-Turnu Severin.

Absolventă a Universității de Vest din Timișoara, cu un doctorat coordonat de profesorul Mihail Megan, Manuela Prajea a ținut să precizeze în aplicația pe care a trimis-o pentru Global Teacher că, dacă va câștiga, va dona toată suma colegiului pe care îl conduce.

I s-a cerut consimțământul ca o firmă de detectivi din Londra să-i verifice palmaresul. Dar lucrurile sunt la vedere în Severin. Într-un oraș de aproape 87.000 de locuitori, elevii Manuelei Prajea au obținut, începând din 1990, 64 de premii internaționale și 133 de premii la olimpiadele naționale.

Ea spune că nu a uitat niciun nume, de la primii olimpici pe care i-a pregătit, până la cei care au ajuns, mai târziu, la universități de calibru. Și, cel mai important, nu a uitat promisiunea pe care și-a făcut-o când avea doar 14 ani.

- Știți că figura profesorului de matematică nu e tocmai cea mai populară printre elevii unui liceu...

- Știu, tocmai de aceea am încercat să fiu altfel, adică mai deschisă. Sunt foarte receptivă la nou, încerc să mă schimb și să mă adaptez. Figura clasică a profesorului de matematică este caracterizată îndeobște prin faptul că vede doar calculele și rezolvările de ecuații. În plus, este și foarte rigid și destul de conservator.

Încerc să fiu altfel, mă îmbrac ca elevii mei dacă trebuie, încerc sa fiu la fel de cool dacă e nevoie și, în general, fac tot ce pot ca să mă iubească. La clasă sunt exigentă, nu pot să spun că sunt lejeră, mai ales la început, până îi formez și îi aduc la un anumit nivel.

Sunt destul de autoritară, dar mă bazez și pe relația personală cu elevul. Încerc să arăt că îmi pasă de ceea ce face, de cum învață, de cum se comportă, de cum vorbește.

Mă implic mai mult decât se implică profesorul obișnuit. Mă apropii de ei, rămânând, totuși, intransigentă când vine vorba despre performanțele lor. Dacă ei învață și se străduiesc, atunci avem o relație impecabilă.

- Cum se desfășoară o lecție obișnuită de matematică?

- Mă străduiesc mereu să îi determin să înțeleagă ceea ce studiem, lucrăm sau cercetăm. Sunt atentă la reacțiile lor și îmi dau seama dacă înțeleg sau nu, dacă sunt atenți sau nu. Și niciodată nu vorbesc singură. Lansez provocări și aștept intervenții, îi stimulez și îi valorific, astfel ca ora să fie dinamică și interactivă.

Le încurajez răspunsurile bune, le cuantific intervențiile de succes și evaluez orice comportament în timpul activității. Dacă îmi dau seama că ceva nu este înțeles, mă opresc și reiau problema dintr-o altă perspectivă, vin cu exemple și contraexemple până situația este clară și neechivocă.

Important este ca ei să înțeleagă perfect. Dirijez prin întrebări și răspunsuri și dezbatem diferite aspecte pentru a evita automatismul și pentru a revela aspectele de logică și decizie în rezolvare. Repetăm și fixăm ceea ce este important, astfel încât să rețină, pe cât posibil, din clasă.

Este esențial să înțeleagă că muncesc pentru ei. Îmi propun mereu să-i fac să simtă gustul succesului. Când ajung să guste succesul, după olimpiade, după celebrarea succesului nostru și conștientizarea că suntem o echipă, relația noastră se îmbunătățește: barierele au căzut, încrederea între noi s-a stabilizat, bucuria și siguranța merg pe acelasi drum de acolo încolo.

- Ați reușit, într-un oraș de provincie, să formați tineri care ulterior au ajuns la universități de prestigiu din Europa și SUA...

- Acest lucru contează - să inspiri, mai ales într-un oraș mic, cum e al nostru, unde nu prea ai nicio speranță. E mic, sărac, cenușiu. Am pregătit și consiliat elevi care au ajuns bursieri la Princeton, Harvard, Warwick sau Imperial College, bursieri chiar din perioada liceului, cu olimpiade internaționale, cu proiecte și voluntariate desfășurate în școală, ceea ce înseamnă enorm pentru tinerii de aici.

Și nu numai în străinătate: elevi de-ai mei sunt astăzi în diferite companii multinaționale din țară, în universități sau în învățământ, profesori pasionați de matematică.

Exemplele de bună carieră îi stimulează pe copii să învețe. Înțeleg că totul are un sens, că există o finalitate bine definită pentru cei care se implică și că faptele bune nu ramân nerăsplătite. Nu este puțin lucru să reușești să le schimbi mentalitatea unei existențe debusolate de exemplele din viața de zi cu zi, într-o existență conturată, focusată și determinată.

Îmi amintesc de Mircea Eliade, care spunea că un intelectual adevărat nu este cel care trăiește în Capitală, ci acela care reușește, în provincie, să facă lucruri extraordinare în absența unei surse reale de comunicare.

- Cum a fost întâlnirea dumneavoastră cu matematica?

- De pe la 10-11 ani fac matematică de olimpiadă. Am fost și eu elev olimpic de nivel județean și național. Cred că momentul meu de vârf a fost când am intrat în barajul pentru lotul național lărgit, în clasa a XI-a. Visul meu a încolțit atunci, în anii de liceu, după atâtea participări cu succes la olimpiade, cu trudă de una singură, în lipsa unui mentor care să îmi dea aripi, să îmi dezvolte potențialul.

De mine nu s-a ocupat nimeni în mod special. Am muncit fără o atenție și un sprijin special, așa cum am putut, și nu la potențialul maxim. Acest lucru mi se pare timp irosit și încredere reprimată, la vârsta când ai nevoie ca ea să se dezvolte.

Atunci, iubind matematica, mi-am promis că, dacă o să ajung vreodată profesor, o să sprijin copiii talentați, muncind suplimentar cu ei și ajutându-i să devină olimpici .

De jurământul acesta, indiferent de ceea ce mi s-a întâmplat în viață, am încercat să mă țin. L-am făcut în adolescență, după experiența olimpiadelor de atunci. Olimpicii erau pregătiți în centre speciale, Bucureștiul venea mereu cu echipe de profesori, cum au și acum, de fapt. Îi pregătesc, fiecare pe o temă, continuu si profesionist, așa cum o echipă articulată poate realiza cu succes.

Pe mine nu mă pregătea nimeni și atunci mi-am promis că elevii mei nu vor fi singuri. Cu cei pe care i-am pregătit pentru olimpiada internațională am făcut meditații continue, în ședințe de 4-5 ore, cel puțin o dată pe săptămână, inclusiv în vacanțele școlare.

- Ați avut dascăli în familie, un exemplu pe care ați încercat să-l urmați?

- Nu am avut dascăli în familie, dar mi-a plăcut matematica. Am avut o situație financiară destul de stabilă: tatăl meu a fost director de bancă 26 de ani pe vremea comuniștilor, și de la el am învățat corectitudinea.

Tatăl meu era un profesionist, o persoană respectată și dedicată, și așa am crescut și eu, cu aceleași valori.

Apoi a fost și viața, pentru că, în plan personal, lucrurile nu mi-au ieșit de fiecare dată așa cum voiam, dar era și greu să controlezi o situație care nu te pasiona sau nu se ridica la înălțimea nevoilor tale.

Dar nici nu este nevoie: până la urmă, toate râurile se întorc în matca lor și ne întoarcem către esența noastră, către pasiunile noastre și către ceea ce ne aduce fericire.

Probabil că nu știm cine suntem și ce vrem și, pe măsură ce viața curge, ne descoperim cu adevărat. Și mai este ceva: mereu ne schimbăm, așteptările noastre de astăzi nu mai sunt aceleași ca acelea de acum 10 ani și ceea ce ieri ne minuna astăzi nu ne mai uimește.

Pot privi matematica și școala ca pe un refugiu, pentru că mereu aici am avut împliniri, iar viața cu copiii mi-a înseninat gândurile. Afecțiunea s-a îndreptat și mai mult către elevii mei, mai ales de când fiul meu, la 16 ani, a plecat cu bursă la un colegiu din Londra.

Pe el l-am sprijinit cel mai puțin. Nici nu știu când a crescut, printre olimpiade și generații, olimpic la rândul lui.

- Ați terminat facultatea la Timișoara. De ce ați ales să reveniți în orașul natal?

- A venit tata după mine atunci. Eram mică, ce să zic, un copil afectuos, puternic și rebel, dar afectuos si respectuos. A venit după mine... Mi-am dat seama, după mulți ani, că a făcut acest lucru ca să fie sigur că, la repartiție, voi alege Severinul.

Aș fi putut să iau Timișoara, pentru că am terminat facultatea pe locul al treilea, în 1990, dar m-a impresionat că a venit după mine. Oricum veneam acasă. Mă amuză și mă înduioșează această amintire. Oricum, nu-mi pare rău că am revenit acasă.

- Care a fost primul dumneavoastră loc de muncă în învățământ?

- Am ajuns la Liceul "Gheorghe Țițeica", în Turnu-Severin, iar mai târziu m-am transferat la Liceul "Traian". După doi ani la "Țițeica" am venit cu premii naționale. Până atunci nu prea se știa cum arată o diplomă de olimpiadă națională.

Aveam o clasă de școala profesională, o clasă de liceu nu foarte performantă, dar și două clase de gimnaziu. Aici am putut să intervin, începând matematica de la punctul zero cu ei, și am venit cu doi copii, după doi ani, cu premii la olimpiada națională.

Murgan Mihai și Bucur Claudia, cu premiul al treilea la națională. Unul este astăzi specialist în IT, nu l-am mai văzut de mult, vă dați seama, au trecut aproape 30 de ani. Claudia este în Italia, a câștigat o bursă și a rămas acolo, pe matematică, pe teatru, a schimbat mai multe sfere de activitate.

Ei au fost primii olimpici. După aceea, am avut în fiecare an, chiar în fiecare an. Nu vorbesc de etapa județeană, unde clasele mele iau aproape toate premiile.

De exemplu, anul trecut, la clasa a șaptea, din 34 de elevi în clasă am avut 32 de calificați la Olimpiada județeană. Acolo au luat, bineînțeles, locurile 1, 2, 3 și multe mențiuni. La națională, în fiecare an, am unu, doi sau trei premianți.

- Ne lăudăm mereu cu performanțele olimpicilor români și clamăm superioritatea sistemului nostru de învățământ. Nu e o formă de ipocrizie, în absența a ceva care să semene cu un sistem?

- Cred că, la nivel de vârf, dacă vrei să faci performanță, avem încă profesori în sistem care detectează talentele, vârfurile, și pot să-i ducă departe în domenii ca matematica sau informatica. Dar, ca sistem, nu putem avea pretenția că suntem performanți, în opinia mea.

În sistem se păstrează cam aceleași metode comuniste de lucru cu elevii. Predăm și învățăm, o meteahnă adânc înrădăcinată. Cred că de la noi, de la profesori, pleacă totul, de la modul cum suntem pregătiți și de la mentalitatea sistemului, desigur.

Cred că nu avem nici viziunea și nici antrenamentul necesar să schimbăm ceva în vechile metode, să învățăm să stimulăm gândirea creativă, să-i învățăm pe elevi să dezbată, să gândească, să creeze .

Până la urmă, depinde de fiecare dintre noi. Singur îți stabilești standardele de calitate și de excelență, cât de creativ sau de comun vrei să fii după ce intri pe ușa clasei. O schimbare de abordare presupune efort din partea profesorilor, dorință și standarde.

Există platforme online de integrare a metodelor noi în scenariul lecției, scenarii de activități bazate pe proiecte, precum și cursuri online pentru profesori: Coursera, European Schoolnet Academy, Webseminarii...

Există surse externe în limba engleză pe care le poți accesa dacă vrei să fii altfel. Dar trebuie să vrei, să fii pasionat, să ai standarde și ținte înalte.

- Se regăsesc aceste standarde în manualele de matematică?

- În multe cazuri, noi, dascălii, ne ducem în clasă, predăm și apoi le cerem să reproducă informația. Aici mi se pare că avem o problemă.

Fiul meu mi-a trimis să văd cum arată un proiect de matematică. Ideea era că abordarea era interdisciplinară, nu numai matematică, pe un topic de interes contemporan, un fenomen economic sau biologic, modelat matematic, cercetat statistic, studiat și interpretat, cu rezultate de ieșire în viața reală.

Este firesc că, în asemenea condiții, copilul înțelege rolul matematicii în viața de zi cu zi și importanța științelor.

La noi, proiectele elevilor, de cele mai multe ori, se referă la accesarea Google și copy-paste informații sau pur și simplu preluarea integrală de pe site-uri de referate.

Dacă ne uităm la manualele noastre de matematică problemele încep cam așa: 6 muncitori sapă un șanț în 12 ore, 3 robinete umplu un bazin în 2 ore, 5 camioane transportă marfă, se împart 100 de bomboane și 250 de napolitane, într-o curte sunt găini și capre, cu atâtea picioare și atâtea capete. Ca enunț, problemele acestea sunt aceleași din urmă cu 150 de ani, țin de România agrară sau cea comunistă.

Dacă te uiți în manualele din Marea Britanie, de exemplu, toate problemele sunt modelări ale unor fenomene care ne interesează astăzi: evoluția populației, înmulțirea celulelor cancerigene în organism, analiza fluxului valutar, încălzirea globală.

Atunci, normal că și copilul este racordat la ceea ce se întâmplă în prezent și dornic să învețe, pentru că într-o zi se va putea folosi de aceste noțiuni. La noi, învățământul nu mai este atractiv, manualele și sistemul de prezentare lasă de dorit. Este o discuție lungă aici.

- Obișnuitele ședințe cu părinții au ajuns niște ședințe cu profesorii, un mod de a le transmite dascălilor mustrări: "Noi știm mai bine cum se face". Cum gestionați această presiune?

- Profesorul a fost sistematic demonizat și marginalizat de societate. Vocile părinților și ale elevilor trebuie să se facă auzite și ascultate, dar până la o anumită limită. Părinții sunt puternici, ca număr și agresivitate, în anumite situații, pentru că trebuie să admitem că trăim într-o societate agresivă.

Gestionăm la școală aceste lucruri cu diplomație, evităm conflictele și încercăm să schimbăm și mentalitatea noastră. Trebuie să fim alături de copii, să avem disponibilitate și înțelegere.

Problemele cu care se confruntă o familie, în prezent, sunt diferite de cele din urmă cu 30 de ani. Nu este ca pe vremea lui Ceaușescu, când toată lumea avea un serviciu stabil. Așa cum se trăia atunci, lumea stătea mai mult la cozi, dar nu exista teama că mâine nu ai un loc de muncă.

Acum trăim o adevărată nebunie. Majoritatea părinților sunt plecați, copiii sunt de obicei singuri, nesupravegheați, lăsați cu bunicii, mătușile. Sau părinții muncesc toată ziua, nu sunt atenți la copii și nu au timp să se ocupe de ei, răpuși de lupta pentru supraviețuire sau asigurare a unui trai mai bun.

Copiii sunt debusolați, rătăciți și pot intra în tot felul de cercuri de tineri fără preocupare. Noi avem datoria să-i înțelegem și să-i ajutăm, de aceea existăm. Instabilitatea financiară și emoțională de acasă se resimte printre tineri : ei au din ce în ce mai mult probleme de adaptare, de depresie, potențate de problemele sau lipsa de înțelegere de acasă.

Nu poți rămâne insensibil când ai în fața ta o mamă cu lacrimi în ochi care îți spune că nu trece prin cea mai grozavă perioadă a vieții ei. Înțelegi, îți schimbi atitudinea față de copilul ei și încerci să-l încurajezi, să nu lași ca și școala să devină o sursă de stres pentru el.

Abordarea trebuie să depășească acea autoritate distantă față de copil. S-au dus timpurile în care obțineai o reacție doar bătând cu pumnul în masă. Acum, cred că este important să treci totul prin filtrul inteligenței emoționale.

- Acordați rar nota 10?

- Sinceră să fiu, eram mai exigentă cu mulți ani în urmă, dar am constatat că realizezi mai mult cu încurajarea și atitudinea pozitivă decât cu duritatea și exigența maximă. Da, acord nota 10 și încă de foarte multe ori.

Am tendința de a încuraja copiii, pentru că numai astfel poți să atragi un copil, dându-i o șansă. Și-așa sunt foarte mici și timorați: dacă nu ești atent cu ei, se pot închide în ei, se pot retrage. Pot construi o platoșă de apărare, și atunci e prea târziu să intervii.

Nu trebuie să ajungi acolo, trebuie să fii mereu atent la reacțiile lui, la deschiderea și comunicarea cu tine.

La clasă, le explic de fiecare dată nota, îi rog să se autoevalueze, să-mi spună unde cred că au greșit, și o consemnez în carnetul meu, ca să nu aibă presiunea ascultării. Din mai multe răspunsuri le dau apoi o notă finală.

Dacă nu știu, nu îi vânez, le mai dau o șansă. Și, de regulă, funcționează; ei înțeleg și nu se mai întâmplă. E un fel de joc, vorbim de copii până la urmă. Ora de matematică este dinamică, glumim foarte mult, revin mereu cu explicații acolo unde simt că nu s-a înțeles .

- Ce ați schimba în primul rând în ceea ce privește sistemul nostru de învățământ?

- Aș schimba mentalitatea oamenilor în spiritul acesta: învățământul trebuie să pregătească efectiv elevii pentru viața de astăzi. Noi pregătim copiii pentru o epocă trecută, pentru epoca în care trebuia să stea 8 ani în bancă, cuminți, și să iasă de pe băncile școlii doar buni executanți și ostași docili ai Partidului Comunist Român, care-i primea cu brațele deschise.

Acum, trebuie să creștem tineri cu spirit critic, cu spirit de inițiativă, capabili să sesizeze și să prindă oportunități, capabili să se descurce în orice situații, disponibili, deschiși la abordarea unui alt domeniu de activitate atunci când este cazul și, în general, la toate provocările pe care viața le oferă.

- Există un reflex al tuturor generațiilor de a privi cu reproș în urmă: uite și la tinerii din ziua de azi! Cum sunt tinerii din ziua de azi?

- Mereu vor exista tendințe dihotomice între generații și probabil că acesta este semnalul că nu ne mai adaptăm la ceea ce se întâmplă. Eu încerc să urmăresc și să înțeleg ce se întâmplă, ce schimbări, ce nuanțe, ce tendințe sunt, și cred că o preocupare majoră a unui specialist care se ocupă de educația unor tineri ar trebui să fie înțelegerea timpurilor în care trăim și impactul pe care acestea îl au asupra tinerei generații. Misiunea noastră este să facem tot posibilul să menținem copiii lângă școală.

Nu mai contează cum era pe "vremea mea", trebuie găsite soluții aici și acum. Avem elevi care provin și din familii cu probleme, și din familii potente financiar, avem clase foarte bune și clase de nivel mai scăzut.

Trebuie să știm să atragem copiii către învățătură, să ne apropiem de ei , să le acordăm încredere și afecțiune și apoi să îi învățăm.

Suntem 50 de profesori la 1.000 de elevi în școală: îi învățăm, îi supraveghem, asigurăm serviciul pe școală. În străinătate, sunt de la 2 la maximum 15 elevi pe clasă. În România, profesorul este superman. Dacă aveam 2-15 elevi în clasă, cred că jumătate dintre ei ar fi fost olimpici naționali.

- Cum arată o zi din viața dumneavoastră?

- Mă trezesc la 6 fără un sfert, o oră mai târziu sunt deja la școală. Am ore dimineața, după care încep problemele obișnuite de management. Sunt permanent acolo, mereu vin părinți, profesori, mereu există o problemă.

După aceea lucrez cu copiii, suplimentar, am meditații cu olimpicii, mai ales înaintea concursurilor mă implic foarte mult.

Seara sunt în cyberspace și citesc despre învățământul din străinătate, urmez cursuri online, caut proiecte și concursuri internaționale pentru elevii mei. Dacă m-am înscris la un webseminar NASA, urmează o noapte albă, dar este foarte reconfortant.

Nu mai urmăresc știri la televizor, nu mai vreau să mă încarc cu lucruri negative. Viața mea este ceea ce fac eu. Vreau să construiesc lucruri bune în jurul meu.

Trăiesc în lumea mea, ca și cum nu ar exista televizor. Pe mine mă deprimă când îl deschid. Încerc să folosesc acel timp pentru mine, să încerc să creez ceva. Am construit o lume paralelă - un refugiu, dacă doriți -, din care revin cu dorința de a face ceva important pentru educația elevilor mei.

- Cum ați defini matematica?

-Pentru mine este lumea perfectă. Aici, totul funcționează după standardele unei lumi ideale. Sunt niște reguli, dar nu unele rigide. Se poate trece peste ele în limitele creativității și ale imaginației. Mă simt foarte bine aici, e un teren pe care-l stăpânesc. Nu m-a dezamăgit niciodată.