Când profesorul a coborât de pe piedestal

Cum şi de ce s-a prăbuşit încrederea populaţiei în corpul profesoral

Articol scris de Cătălin Osiceanu – Profu’ de mate

Au fost vremuri când profesorul nu avea nevoie de microfon. Nici de reţele sociale, nici de PR. Cuvântul lui cântărea. Era vocea raţiunii într-o lume tulburată, omul care ştia să deschidă ochii copiilor şi minţile părinţilor. În satele de altădată, învăţătorul era „domnul”, în sensul deplin al cuvântului. În oraşe, profesorul era intelectualul care dădea tonul vieţii culturale.

Astăzi, aceeaşi profesie este privită cu suspiciune, uneori chiar cu dispreţ. Încrederea în profesori a coborât la cote istorice. Doar o parte dintre români mai spun că au multă sau foarte multă încredere în ei. Cum s-a ajuns aici?

Epoca respectului forţat (1948–1989)

Regimul comunist a înţeles repede un adevăr simplu. Cine controlează şcoala controlează minţile. Profesorul a fost ridicat, oficial, la rang de „făuritor de conştiinţe” şi „luptător pentru idealurile socialiste”. În realitate, devenea executant. Autonomia a fost înlocuită de loialitate, iar libertatea de gândire de frică.

De la catedră nu se preda doar matematică, ci şi obedienţă. Profesorii erau respectaţi, dar nu iubiţi. Erau apreciaţi, dar nu crezuţi. Respectul era impus de sistem, nu născut din încredere reciprocă.

În anii ’80, când minciuna oficială sufoca tot, şcoala a rămas un loc al formalismului. Catalogul trebuia să arate bine, nu elevul să înţeleagă. A fost primul pas spre o ruptură adâncă. Imaginea s-a depărtat de realitate, autoritatea s-a desprins de autenticitate.

Tranziţia. Profesorul a pierdut aura, fără să câştige respectul (1990–2000)

După 1989, profesorul a fost eliberat de constrângerea ideologică, dar nu şi de precaritate. Statutul a rămas suspendat. Nu mai era simbol al autorităţii, dar nici profesionistul sprijinit să inoveze. A intrat într-o tranziţie fără manual.

S-au schimbat planuri de învăţământ, manuale şi miniştri. Percepţia publică a rămas critică. Profesorul a fost prins între promisiunile reformei şi sarcasmul societăţii. Salariile mici au făcut ca meseria să pară refugiu, nu vocaţie. Încrederea s-a fisurat atunci când dascălul a început să fie privit ca un bugetar obosit, nu ca un formator de generaţii.

Epoca testărilor şi a ruşinii publice (2000–2010)

În logica evaluărilor standardizate, profesorii au pierdut controlul asupra propriei imagini. Rezultatele la examene şi procentele au devenit singura măsură a valorii. Cifrele au luat locul poveştilor de viaţă.

Televiziunile au vânat eşecul. Titlurile au acoperit efortul tăcut din clase. Nu s-a spus că şcoala funcţionează adesea fără resurse şi fără sprijin. S-a consolidat percepţia că profesorii sunt vinovaţi pentru tot. Generalizarea a devenit regulă. A fost convenabilă pentru o societate care a uitat să-şi apere educatorii.

Criza de sens (2010–2020)

Într-o lume care se schimbă mai repede decât poate manualul şă ţină pasul, profesorul a rămas prins între nostalgie şi neputinţă. I-am cerut să fie psiholog, influencer, informatician şi părinte. L-am tratat ca pe un funcţionar.

A crescut presiunea, nu şi respectul. Autonomia didactică a fost înlocuită de birocraţie. În loc de încredere s-au adăugat fişe, formulare şi rapoarte. În alte ţări profesorul era sprijinit să decidă. La noi era controlat. Neîncrederea s-a extins.

Pandemia. Momentul prăbuşirii

Pandemia a fost momentul de adevăr. În faţa ecranului, profesorul a devenit o voce pierdută. Lumea a văzut ce se întâmplă la oră şi a judecat aspru. Au existat dascăli extraordinari care au reinventat lecţiile online. Au fost şi momente de neputinţă şi de improvizaţie.

Încrederea s-a prăbuşit când părintele a intrat virtual în clasă şi a descoperit un sistem fragil. Pandemia a arătat ce se ascundea demult. Lipsa investiţiilor, pierderea prestigiului, ruptură emoţională între şcoală şi societate.

Profesorul ca ţap ispăşitor (2023–2025)

În ultimii ani, discursul politic a denigrat corpul profesoral. Drepturile au fost amânate. Normele au fost înrăutăţite. Protestele au fost privite ca mofturi.

În stradă, zeci de mii de dascăli au cerut demnitate. În mass-media a rămas imaginea profesorului nemulţumit. Când statul îşi discreditează educatorii, societatea îi urmează. Încrederea se fisurează încă o dată.

Cum se reconstruieşte încrederea

Formare reală, nu formală. Practică la clasă, mentorat, evaluare autentică.
Libertate pedagogică, nu control birocratic.
Recunoaşterea valorii muncii, nu promisiuni în campanii.
Contract social onest între şcoală, părinţi şi comunitate.

Scăderea încrederii în profesori este rezultatul a zeci de ani de erodare lentă. Mai întâi prin îndoctrinare, apoi prin sărăcie, apoi prin indiferenţă. Profesorii nu au devenit mai slabi. Societatea a devenit mai neîncrezătoare şi mai grăbită să judece.

Cândva, un dascăl ridica o generaţie. Astăzi, generaţiile ridică din umeri când aud de un dascăl. Reconstrucţia încrederii începe când recunoaştem cât am pierdut şi când punem din nou profesorul în centrul educaţiei.