Când un program de guvernare încearcă să pară revoluţionar, dar scapă din vedere tocmai realitatea sistemului pe care vrea să-l schimbe, rezultatul e o combinaţie de populism tehnocratic şi improvizaţie birocratică. Aşa se întâmplă cu pachetul de măsuri educaţionale propus în programul de guvernare prezentat de Ilie Bolojan – care, la prima vedere, pare promiţător, dar la o analiză atentă devine o colecţie de capcane pseudo-reformiste, fără acoperire logică, juridică sau umană.
Cazul „congruenţă” – sau geometria absurdului în educaţie
Una dintre cele mai discutate idei este impunerea congruenţei între notele de la clasă şi cele de la examenele naţionale. Termenul „congruenţă” nu este ales întâmplător: el vine din geometria plană şi descrie o relaţie exactă între două figuri care pot fi suprapuse perfect printr-o izometrie – adică păstrează un raport de echivalenţă totală.
Dar ce legătură are această metaforă geometrică cu evaluarea umană? În viaţa reală, nu există congruenţă perfectă între rezultatele obţinute în contexte diferite, pentru că variabilele implicate sunt altele: emoţie, condiţii de lucru, formatul subiectului, chiar şi ziua în care s-a dat examenul.
Încercarea de a forţa suprapunerea exactă între notele de la clasă şi rezultatele la examene este la fel de naivă precum a cere unui triunghi oarecare să devină echilateral prin simplă voinţă politică.
Mai mult: dacă această „congruenţă” devine criteriu de performanţă pentru evaluarea profesorilor, atunci avem o problemă gravă de logică. Cum o verificăm? Se dă examen doar la două materii în gimnaziu şi la câteva la BAC. Ce facem cu profesorii de biologie, istorie, desen sau religie? Ei nu pot fi niciodată „congruenţi”? Îi penalizăm prin absenţă?
Iar aici intră în scenă noul Ministru al Educaţiei, Daniel David – un intelectual respectat, dar care pare împins într-o misiune imposibilă. Dacă îşi asumă rolul de „corector” al notelor profesorilor din toată ţara, devine garantul unui sistem în care ideea de educaţie personalizată este sacrificată pe altarul uniformizării statistice.
Reforma care pare să vâneze… meditaţiile
Părinţii îşi duc copiii la meditaţii nu doar pentru note, ci pentru încrederea că profesorul are timp să lucreze cu copilul lor, individual. Şi nu, problema nu dispare dacă programul de la şcoală se extinde de la 8 la 17. Avem deja şcoli private de elită, care respectă acest program ideal propus de stat – au masă caldă, program extins, activităţi extracurriculare. Şi, totuşi, ştiţi ce se întâmplă? După ora 17:00, părinţii tot îşi duc copiii la meditaţii.
Programul 8–17 în masă – o capcană infrastructurală
A impune un astfel de program peste noapte înseamnă să adânceşti inegalităţile dintre şcoli şi comunităţi, să suprasoliciţi un sistem deja epuizat şi să creezi frustrare fără rezultate.
Plata cu ora – redefinirea muncii pentru reducerea cheltuielilor
Recalcularea plăţii cu ora raportată la cele 40 de ore lucrate teoretic de un profesor duce la demotivare, exod şi injustiţie profesională. Cum ar fi ca unui chirurg să i se plătească operaţia suplimentară la tarif de… consultaţie?
Bursele vs. cercetarea – un conflict fals
Nu bursele elevilor au omorât cercetarea românească, ci lipsa de viziune politică. Problema nu e bugetul burselor, ci criteriile vagi care le reglementează. În multe cazuri, bursele de merit sunt acordate pe medii umflate, nu pe rezultate reale.
Concluzie: Reforma trebuie să înceapă cu respectul faţă de realitate
Şcoala nu este o fabrică, elevii nu sunt produse, iar profesorii nu sunt pioni mutabili după algoritmi de performanţă. Reforma trebuie să fie curajoasă, da – dar nu autoritară, nu cinică şi nu contabilă. Dacă vrem congruenţă, să o căutăm între ceea ce promitem şi ceea ce construim. Nu între două tipuri de note.
Prof. Cătălin Osiceanu