Imaginaţi-vă sălile de examen dotate cu banale scannere care să copieze faţă-verso lucrarea fiecărui candidat!
Imaginaţi-vă că fiecare lucrare primeşte un cod de bare unic pentru identificare!
Imaginaţi-vă că lucrările sunt arhivate şi păstrate în scoală, iar copiile lor electronice sunt gestionate într-o bază de date la nivel naţional!
Imaginaţi-vă că seturi de fişiere electronice sunt trimise aleatoriu către profesori evaluatori din diferite colţuri ale ţării!
Imaginaţi-vă că, dacă întâmplător o lucrare ajunge să fie corectată de „mama”, a doua mână, cu siguranţă, nu va ajunge la „tata”, iar diferenţa de notare ar fi evidentă!
Imaginaţi-vă că diferenţa mare între două evaluări nu se mai reglează „la mica înţelegere”, ci generează o altă pereche de evaluări, iar din cele patru se elimină extremele!
Imaginaţi-vă că o mare masă de angajaţi ai inspectoratelor şcolare nu vor mai lua la mână, lucrare cu lucrare, ca nu cumva să rămână spaţii goale „nezetate”, iar eventualele „semne pe lucrare” n-ar mai genera sute de hârtii cu note explicative date de responsabilii din Centrele de examen!
Imaginaţi-vă că inspectoratele şcolare şi-ar pierde rolul în această operaţiune!
Imaginaţi-vă că Ministerul de Interne, Jandarmeria sau Serviciul Român de Informaţii nu ar mai consuma atâta resursă umană sau materială ca să transporte saci cu lucrări dintr-un judeţ, în altul, dus-întors!
Imaginaţi-vă!
Prof. Cătălin Osiceanu