Domnul Florescu îşi spune cu mândrie „învăţător”, nu ţine la titulatura modernă de „profesor pentru învăţământul primar”. Este absolvent al şcolii normale de băieţi, după care, o viaţă întreagă, a fost învăţător. Acum, are 78 de ani şi se simte cam... obosit. A ieşit la pensie cu mulţi ani în urmă, dar a revenit de fiecare dată când a fost solicitat să suplinească. Niciodată nu s-a arătat nemulţumit de ceva, cu toate că elevii „noii generaţii” l-au şicanat, l-au jignit sau au râs pe seama bătrâneţii dumnealui. Şi-a văzut conştiincios de treabă, i-a învăţat cum s-a priceput mai bine, i-a mai şi dojenit.
Este un om foarte mândru şi cu deosebit respect faţă de semenii lui. E venit, parcă, dintr-o altă lume ca să ne arate ceea ce ne lipseşte, ceea ce am pierdut şi o face prin comportament şi prin atitudine.
Astăzi, cu lacrimi în ochi, Domnul Florescu a intrat în biroul doamnei director şi, cu mâna tremurândă, a lăsat o hârtie.
Rămâneţi sănătos, Domnule Florescu! Avându-vă coleg, ne-aţi transmis Lumină!