În anul şcolar 2002-2003, am avut onoarea să-l am coleg de catedră pe prof. Sorin Săileanu. La facultate, mulţi colegi dâmboviţeni vorbeau la superlativ despre minunile pe care profesorul Săileanu le făcea în pregătirea elevilor pentru performanţă. O perioadă, în anii ’80, a coordonat lotul naţional olimpic de matematică. În onoarea sa, la Colegiul Naţional „Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte, se desfăşoară concursul care îi poartă numele.

Profesorul Săileanu era o somitate, memoria lui era înţesată de probleme remarcabile de matematică pe care ni le livra, colegilor de catedră, cu naturaleţea cu care unii spun bancuri. Era foarte bolnav. Venea după o perioadă petrecută în afara sistemului de învăţământ, timp în care lucrase şi în construcţii, ca muncitor necalificat. Era destul de marcat de ceea ce trăise şi nu îi făcea plăcere să vorbească despre asta. Nu mi-am permis să-l întreb de ce ajunsese acolo. În schimb, mi-a mărturisit că i s-a făcut o mare nedreptate pe care o privea ca pe o umilinţă. Şi avea mare dreptate.

În acei ani, ticăloşia şi corupţia din sistemul de învăţământ atinsese apogeul. Mi-a relatat cum s-a înscris la concursul de titularizare dornic să obţină post la catedra de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazu” din Bucureşti. La afişarea rezultatelor avea media 9,60, depăşit fiind de un alt concurent care obţinuse 9,80. Mi-a spus că aştepta momentul să se confrunte cu cei care-l evaluaseră ca să le demonstreze că tot ceea ce redactase era perfect. Se întreba retoric: „Oare cine ar îndrăzni să mă contrazică? Merg cu ei până în pânzele albe, cu matematica nu te joci”, spunea profesorul.

Care credeţi că a fost ingineria găsită de cei care au primit contestaţia? În acel an, metodologia de concurs permitea modificarea notei doar dacă diferenţa de punctaj era de peste 0,50 puncte în plus sau în minus şi, pe cale de consecinţă, nu i se putea acorda nota 10,10.

Dezamăgit şi prea obosit să se lupte cu sistemul, profesorul Săileanu a acceptat orice altă şcoală spunându-le celor din comisia de repartizare că îi este total indiferent.

Ca să vă daţi seama de dimensiunea nedreptăţilor care se făceau în acea perioadă, vă prezint răspunsul dat de o colegă la întrebarea „Cum a fost la concurs?”, (n.r. de titularizare): „Sincer? Concursul a fost vineri, iar postul era ocupat de marţi.”

Profesorul Sorin Săileanu nu şi-a găsit liniştea. A schimbat mai multe şcoli şi într-un final a ajuns la o şcoală din deltă. S-a stins departe de „lumea civilizată”.  Dumnezeu să-l odihnească!

Întrebare firească: S-a schimbat ceva în bine sau au apărut alte tehnici de „promovare”?!

Prof. Cătălin Osiceanu