Mă duceam şi mă întorceam de la şcoală când, la un moment dat, după nişte ani, a apărut, nimeni nu mai ştie cum, de ce şi de unde, dosarul personal.
La început a fost dosarul personal. Am râs cu toţii şi l-am făcut la mişto, aruncând între două coperţi ponosite de plastic câteva hârţoage- planuri de lecţie de anţărţ, nişte teste, câteva diplome. Prima tură de gradaţii de merit s-a luat cu diplomele de la olimpiadele naţionale.
Apoi au apărut metodologiile. Procedurile. Regulamentele. Proiectele judeţene, naţionale şi europene. Concursurile judeţene şi interjudeţene, regionale şi naţionale, internaţionale şi antigravitaţionale. Protocoalele. Parteneriatele. Anexele. Conexele. Planurile remediale. Procesele verbale. Testele iniţiale, mijlociale şi finale. Listele, paralistele, dosarele sociale, bursele de şapte feluri. Poliţia. Pompierii. Cursurile de formare. De perfecţionare. De autodemascare. De reeducare.
Dosarul de plastic a sughiţat funest într-o zi şi a făcut implozie. I-am adunat cu sfinţenie maţele revărsate şi le-am transplantat într-un biblioraft cu arcuri zdravene. Apoi în două, unul de profesor, celălalt de diriginte. De la o vreme, un perete al cancelariei a fost baricadat cu un şir de dulapuri înalte până la tavan, care să adăpostească monştrii rupţi de foame, aflaţi într-o nesfârşită perioadă de creştere.
De câţiva ani, rafturile dulapurilor s-au umplut. Rafturi cu bibliorafturi pe bibliorafturi, sub bibliorafturi aflate pe nişte bibliorafturi. Eu păstrez strategic printre ele şi câte o ciocolată, pentru pauzele cu fibrilaţii incontrolabile. Da, acuma ce sens are să nu duc mărturisirea până la capăt, mai am şi o sticlă de şampanie rămasă de la cursul festiv al fostei clase. Se vede când deschid larg uşa dulapului şi lumea râde de mine, dar eu ştiu că sticla aia o să ne salveze viaţa într-o zi, când o sa vină Aracipu şi noi, cu toate dulapurile noastre tixite până la bec, tot nu o să avem toate hârtiile pe care ni le va cere această instanţă supranaturală. Nu sunt de specialitate, dar, după mine, Aracipu are rădăcină comună cu Scaraoschi. Sufixele şi prefixele nu reuşesc să mascheze această realitate.
În ziua aceea, sticla de şampanie va fi deschisă şi băută în amintirea scaunului la cap făcut arşice, strivit de dulapurile mătăhăloase şi ameninţătoare ca de nişte tancuri de ultimă generaţie.
După care o să fim cu toţii scuipaţi pe geam de o cancelarie transformată în depozit de documente care să ne certifice activitatea. Am făcut până acum nu ştiu câte simulări de incendiu sau de cutremur, dar nimeni nu ne-a pregătit nici pe noi, nici pe elevi, pentru ziua asfixiei universale. Pentru că hârtiile alea sinistre, care prăsesc în tăcere şi iremediabil, vor acoperi de-a valma, într-o zi nu prea îndepărtată, scaune şi catedre, ferestre şi podele, profesori şi elevi.
Atunci, cine va fi pe acoperiş să nu se coboare în casă! Cei mai norocoşi vor reuşi să se împrăştie ca potârnichile pe străzile din jur, în timp ce liceul şi anexa vor vomita pe uşi şi geamuri tone de hârtii.
Când eram copil, umbla prin Vaslui o femeie cu minţile rătăcite, nu ştiu cum o fi chemat-o, noi îi spuneam femeia cu oalele. Umbla continuu pe străzi, prost îmbrăcată, adusă de spate deşi nu era foarte bătrână, cu nişte paporniţe pline de oale şi cratiţe după ea.
Dacă nu ne ţinem firea până la capăt, întrevăd o nişă nouă în cazuistica psihiatrilor- fiinţa cu dosarele. Străzile din preajma şcolilor au toate şansele să se umple în câţiva ani cu nişte creaturi nu prea bătrâne, aduse de spate, care vor vorbi cu vârfurile încălţărilor şi vor duce spre o adresă necunoscută nişte saci burduşiţi cu hârtii făcute după toate regulile artei, cu antet, număr de înregistrare, ştampilă, semnătura directorului instituţiei organizatoare.
Şi punctajul, doamnă, punctajul, cât e punctajul?
Prof. Carmen Cătălina Alexa